miercuri, 6 iunie 2012

Familia azi - între biologic şi economic


Familia pare o lume mică dar ea pune în lucrare cele mai importante şi active puteri umane. În cadrul ei se realizează comuniunea ce ne deschide spre veşnicie. Hristos întemeiază o nouă ordine dumnezeiască în lume în care familia primeşte un rol determinant. Familia nu este numai primul nucleu al organismului social, centrul vieţii umane, ci şi o instituţie de a cărei moralitate şi sfinţenie depinde binele întregii societăţi. În familie se realizează sensul autentic al căsătoriei care este legătura nemijlocită şi permanentă a soţilor cu Hristos, comuniune ce se deschide spre veşnicie şi care îşi are temelie pe iubirea ce izvorăşte din Dumnezeu. Atunci când căsătoria este ridicată şi trăită la nivel de Taină, peste persoanele ce constituie familia se pogoară lumina Sfântului Duh cea dătătoare de viaţă.
Dincolo de aceste adevăruri etern valabile putem observa însă că societatea contemporană aduce numeroase şi serioase provocări pentru familie în general şi pentru cea creştină în special. Lumea în care trăim nu este lipsită de aspecte pozitive, capabile să îmbunătăţească existenţa pământească, însă progresul tehnic şi ştiinţific nu este însoţit întotdeauna de o creştere spirituală. Criza economică, socială, morală este în esenţă criza de identitate a familiei ruptă de rădăcinile ei tradiţionale şi văduvită de sensul ei transcendent. Nu se poate spune că există un conflict iremediabil între societatea contemporană şi idealurile creştine ale familiei deoarece fiecare epocă a istoriei trebuie trăită şi asumată ca timp al lui Dumnezeu în care ne putem câştiga mântuirea. Nu putem însă să nu facem o analiză critică asupra societăţii contemporane şi asupra provocărilor pe care le trăieşte familia creştină astăzi. Numai înţelegând lumea în care trăim o vom putea schimba după ,,chipul lui Hristos” şi transfigura pentru a putea fi propice cultivării virtuţilor perene ale familiei creştine.
Post – modernismul - o eră a contrastelor
Epoca actuală se prezintă ca o mare provocare pentru spiritualitatea creştină deoarece acum lupta pentru păstrarea identităţii este mai dificilă şi mai subtilă. În lumea de azi credinţa nu este negată, nu este refuzată la nivel de teorie, însă nu este definitorie pentru societate. Dacă modernitatea a fost izvorul a nenumărate forme de ateism, post-modernitatea este dominată de un paradoxal amestec de indiferenţă religioasă şi experienţe pseudo-mistice. Ni se oferă o cultură care lasă persoana umană fără rădăcini, ruptă de baza sa tradiţională, sărăcită de identitate spirituală şi etnică, într-o confuzie ce duce la abandonarea căutării valorilor autentice şi la experimentarea pseudo-valorilor. La nivelul idealurilor se poate observa o convergenţă a popoarelor, cel puţin în plan teoretic şi de afirmaţie, spre valori cum sunt: promovarea păcii, respectul pentru persoana umană şi drepturile acesteia, setea de libertate[1] etc. Din păcate aceste idealuri rămân de cele mai multe ori la nivel teoretic, ceea ce primează fiind interesul personal sau de grup. Aspectele negative ale societăţii contemporane sunt numeroase şi neliniştitoare. Indiferentismul, agnosticismul, ateismul (în special la nivel de practică al vieţii) şi relativismul sunt atitudini de viaţă ce impregnează în mod evident societatea de azi, preocupată mai mult de partea comercială a sărbătorilor religioase şi de conţinutul lot ,,folcloric” decât de fondul lor spiritual.
Într-o lume a disensiunilor, în care se caută cu disperare modele într-o nouă ,,ordine mondială”, avem de ales, după cum ne avertizează Pavel Florenski, ,,între Treime şi gheenă”, a treia posibilitate neexistând.[2] Cu alte cuvinte, sau vom impropria modelul sfânt al iubirii intertreimice şi îl vom experia la nivelul societăţii (în general) şi al familiei (în special), ori dacă nu, vom aluneca în permanenţă spre crize spirituale şi economice ce se vor adânci tot mai mult.
Detaşat de originile sale transcendente, omul post-modern ne apare ca o persoană lipsită de semnificaţie. Rupt de Creatorul şi Proniatorul său, omul de azi se vrea autonom. Nu Îl neagă pe Dumnezeu dar trăieşte ca şi când El nu ar exista. Lumea de azi nu neagă credinţa şi practicarea ei dar o marginalizează. Voit sau nu, preocuparea pentru cunoaşterea şi trăirea Adevărului (nici una fără cealaltă!), este înlocuită de preocuparea pentru satisfacerea egoistă a interesului propriu. A crede nu înseamnă însă a adera formal la un depozit de adevăruri, ci a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-ţi conforma viaţa la voinţa Lui, înseamnă a vedea întreaga existenţă din perspectiva unui raport interpersonal cu Hristos. Nu întâmplător, Sfântul Marcu Ascetul spunea că: ,,Domnul e ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii poruncilor.”[3]Ori într-o societate avidă de putere şi avere, impregnată de egoism, permisivitate şi libertinaj, pentru credinţă aproape că nu se mai găseşte loc, aceasta deoarece credinţa adevărată ,,înfloreşte numai în grădina smereniei”. Păcatul a ajuns să fie considerat un concept depăşit, iar rugăciunea este privită de mulţi sub aspect psihologic. Nu e de mirare că există atâtea ,,mici infernuri” ale vremurilor noastre: un cavou al drogurilor, un altul al imoralităţii, al murdăririi conştiinţei morale.
Post-modernitatea este după unii filozofi şi sociologi punctul de sosire al culturii, în vreme ce punctul ei de plecare este modernitatea. Se vorbeşte astfel despre patru ,,revoluţii” ale post-modernităţii: 1)Revoluţia culturală – care opune ,,lumina raţiunii” ,,obscurităţii misterului şi dogmei”, făcând din raţiunea umană norma unică şi supremă a adevărului şi dreptăţii, respingând ca fals şi incorect tot ceea ce se pretinde a fi deasupra raţiunii. În această categorie a fost înscrisă şi credinţa creştină cu dogmele ei, aducându-se o critică radicală creştinismului şi încercându-se introducerea religiei în limitele ,,raţiunii pure” (Kant). În virtutea acestei viziuni, Evangheliile nu sunt decât povestiri mitice, fără valoare istorică, iar Iisus chiar dacă este ,,genial” în plan religios şi moral, nu este Fiul lui Dumnezeu ci un simplu om. S-a ajuns astfel la preocuparea de a pune raţiunea şi natura la baza vieţii morale şi sociale, respingându-se orice fundament religios şi supranatural al realităţii.
2)Revoluţia ştiinţifică, dincolo de lucrurile pozitive pe care le-a adus, a manifestat şi o respingere a ideii de Creator şi Proniator. S-a susţinut că universul nu e guvernat direct de Dumnezeu ci de legile fizice. Universul fizic apare astfel ca un cosmos structurat mecanic, supus determinismului în care cerurile încetează să mai vorbească despre Dumnezeu şi vorbesc doar despre ele însele.
3)Revoluţia politică – are în centru schimbarea izvorului şi legitimităţii puterii politice, pentru că cel care legitimează nu mai este Dumnezeu ci poporul devenit ,,naţiune” printr-un ,,contract social” (Rousseau). Puterea nu mai este teocratică şi nu se mai înrădăcinează într-o familie, tradiţie sau într-un neam, ci ea este exercitată conform raţionalităţii democratice.
4)Revoluţia industrială - a însemnat un progres enorm pentru ştiinţă şi tehnică, însă informatizarea şi robotizarea au cunoscut şi numeroase aspecte negative. Astfel, bunăstarea materială şi progresul au ajuns să fie centru preocupărilor umane. S-a crezut că omul este unicul stăpân al propriului destin, iar prin raţionalitatea ştiinţifică, adică prin luciditatea raţiunii şi prin imensele posibilităţi pe care le oferă progresele tot mai mari ale ştiinţei şi tehnicii, poate să construiască o lume perfectă în care să fie abolite sărăcia şi bolile.[4]
Evidentele crize ale modernităţii arată însă faptul că toate aceste concepte de perfecţionism prin puterea autonomă a omului sunt false şi utopice. S-a prăbuşit credinţa într-un progres infinit al umanităţii deoarece progresul tehnicii nu a dus numai la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale omului ci şi la groaznice conflicte armate. Sistemul economic capitalist văzut ca o salvare din spectrul sărăciei generează de multe ori prăpastie între clasele sociale şi se încheie de multe ori în colaps, după cum o arată ultimele evenimente din mai multe ţări. Progresul tehnico-ştiinţific nu mai este văzut doar ca o modalitate de câştigare a bunăstării ci şi ca un mod prin care umanitatea trăieşte sub ameninţarea distrugerii totale. Procesul de industrializare gestionat neresponsabil duce la poluarea izvoarelor vieţii. Optimismul modernităţii s-a transformat astfel în pesimismul post-modernităţii,care a observat că modernitatea a rezolvat anumite probleme ale omului dar a generat altele, numeroase şi grave. Multe ,,mituri” ale lumii moderne s-au prăbuşit şi astfel a apărut scepticismul faţă de posibilităţile raţiunii umane. Problema mare a epocii post-moderne este însă aceea că dincolo de faptul de a constata crizele lumii moderne,nu a reuşit să găsească modalitatea de a le rezolva. Chiar dacă se vorbeşte în post-modernitate de o reîntoarcere a sacrului aceasta se manifestă de multe ori ca o spiritualitate de tip sincretist,în care Dumnezeu nu mai este negat ci ignorat. Post-modernitatea nu numai că nu rezolvă crizele modernităţii dar generează altele încă şi mai confuze.
Cucerită de piaţă,dopată de televiziune şi internet,lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un mare impas educaţional şi cultural,simptom îngrijorător şi sigur al barbarizării societăţii viitorului. Cultura în spirit tradiţional a societăţilor dispare,sau se preface în spectacol şi marfă fiind înlocuită de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată în pseudo-ştiinţă. Globalizarea riscă astfel să devină ,,agentul sfârşitului istoriei”şi al civilizaţiei umane prin crearea ,,ultimului om”(homo economicus),omul automatizat care trăieşte doar pentru producţie şi consum,golit de cultură,sens sau transcendenţă.[5]Părintele Profesor Ioan I. Ică jr. îl caracteriza astfel pe omul post-modern:,,produs al unei veritabile inginerii sociale şi ideologice,el este rezultatul final al mondializării economiei,al distrugerii generalizate a culturilor,al speculaţiilor financiare şi al tehnologiilor digitale. Rezultatul final este anihilarea diversităţii personale a indivizilor,nivelarea culturilor tradiţionale şi producerea omului-recent,în acelaşi timp golit de orice transcendenţă şi dezrădăcinat din identitatea sa naturală,culturală,nivelat şi aservit conformist tehno-ştiinţei şi economiei pieţei libere globalizate.[6]
Analizând schimbările profunde pe care post-modernismul le aduce,Arhid..Prof.Ioan I.Ică jr. vorbeşte despre mutaţii importante care au loc în societatea actuală.
1)Mutaţia socialului – Lumea contemporană care se află în plin proces de globalizare este marcată de schimbări tehnologice ameţitoare,dar în acelaşi timp şi de destrămarea coeziunii sociale,de violenţă,noi forme de sărăcie. Mutaţiile economice produc serioase consecinţe sociale şi culturale,mergând până la planul ontologico-existenţial. Scopul economiei actuale fiind producerea şi acumularea de capital,reduce totul la valoarea de schimb,banul fiind operatorul absolut,iar fluxul financiar esenţa economiei. Apare astfel un nou tip de totalitarism de natură economică în care nu mai vorbim despre regimuri statale ci de puteri financiare. Succesele macroeconomiei sunt efemere iar în plan etnic şi cultural duc la diluarea vieţii în surogate de libertate oferite de consum şi mass-media.
2)Mutaţia umanului - există în mod clar un conflict ontologic între realitatea lumii şi a omului renăscut din Dumnezeu,între metafizica creştinismului şi realitatea tehnică produsă artificial de om,omul înrobit de determinismele sociale,economice şi mai nou genetice. Lupta raţiunii şi a statului modern împotriva teologiei şi tradiţiei Bisericii s-a transformat azi în lupta economiei şi a tehnicii împotriva spiritualităţii autentice. Redus la imediat,la nevoi(de multe ori superficiale),omul globalizat e singur şi fără apărare împotriva manipulărilor tehno-economice. Piaţa şi mass-media confiscă total munca şi timpul oamenilor,care de dragul de a consuma,a vedea şi a se distra,uită să conjuge verbele a fi, a se gândi,a se ruga. Mutaţia pe plan uman este încă şi mai profundă şi se produce în plan ontologic prin reducerea nihilistă a fiinţelor la obiecte şi mărfuri. Interesează mai puţin astăzi devenirea fiinţei(être) şi mai mult căutarea bunăstării(bien-être).
3)Mutaţia religiosului – În epoca post-modernă religiosul înclină spre două variante: pe de o parte se integrează în structura relativistă,anonimă şi difuză a sincretismului religios ,iar pe de altă parte se repliază colectivist şi identitar în mişcări radicale de tip integrist. Apartenenţa la Biserică nu înseamnă la toţi credincioşii aderarea la învăţăturile Bisericii,pentru că de multe ori cei care se declară membri ai Bisericii sunt în acelaşi timp practicanţi ai unor idei şi manifestări religioase diverse (reincarnare, astrologie ,yoga, ezoterism, parapsihologie etc.).Dumnezeu nu mai înseamnă astfel neapărat Sfânta Treime,ci la fel de bine o ,,energie cosmică”.iar Iisus Hristos nu mai este neapărat Fiul lui Dumnezeu întrupat şi înviat,ci poate fi un ,,luminat” sau un ,,iniţiat”[7].Se amestecă astfel învăţătura Bisericii cu concepte pseudo-spirituale,omul de azi văzând adesea în manifestarea religioasă nu o raportare autentică la Dumnezeu ci o cale spirituală de rezolvare a problemelor materiale.
În urma acestor mutaţii s-a creat un nou tip de persoană umană; un om care deşi a ajuns la conştiinţa că idealul unei ştiinţe absolute,al unei societăţi perfecte,al unei lumi exclusiv raţionale este doar un mit,rămâne totuşi într-un scepticism fără posibilitatea desăvârşirii persoanei umane,refuzând transcendenţa.[8]Omul post-modern se împacă cu propria finitudine metafizică,militând pentru valori ca toleranţa şi pacea fără însă a căuta adevărul(în lipsa căruia toleranţa nu are valoare) şi fără a-l căuta pe Cel ce este izvorul păcii.
Era post-modernă este într-adevăr una a contrastelor,a paradoxurilor. Inspirat sublinia Octavian Paler în ,,Paradoxul vremurilor noastre” că :,,astăzi avem autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste,case mai mari dar familii mai mici ,mai multe accesorii dar mai puţin timp,mai mulţi experţi dar şi mai multe probleme,mai multă medicină dar mai puţină sănătate;ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile,am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă,am adăugat ani vieţii dar nu şi viaţă anilor,am ajuns până pe Lună şi înapoi dar avem probleme să trecem strada să ne ajutăm aproapele:sunt vremuri în care două venituri dar mai multe divorţuri,case mai frumoase dar cămine destrămate” şi lista poate continua.
Timpul pe care îl trăim nu se impune însă ca fatalitate peste libertatea noastră.,,Lupta cea mare” se dă în familie,care este icoana vie a Bisericii. Acolo se decide dacă societatea de azi cu toate implicaţiile sale schimbă identitatea şi menirea familiei creştine sau dacă dimpotrivă,chiar post-modernismul este sfinţit, transfigurat şi apoi trăit ca timp al lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă este necesar să cunoaştem care este menirea familiei creştine şi cum îşi poate împlini vocaţia ei în lumea de azi.
Familia-icoană a iubirii intertreimice
Crearea omului după chipul lui Dumnezeu înseamnă întruparea modelului intertreimic în fiinţa umană. Omul este astfel persoană deschisă spre comuniune după modelul Creatorului său. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că:,,Dumnezeu Tatăl,printr-o mişcare de iubire netemporală a purces la distincţia ipostaselor.”[9] Revelaţia creştină mărturiseşte că ,,Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,16) tocmai pentru faptul că Dumnezeu nu este o singură persoană,căci în acest caz nu ar putea fi iubire. De aceea nici omul nu ar fi ,,chip al lui Dumnezeu” dacă ar fi monadă închisă. Omul este chip al lui Dumnezeu prin unitatea completă care se realizează prin dualitatea complementară ca bărbat şi femeie. Sfântul Clement Alexandrinul vorbeşte chiar de un har paradisiac al căsătoriei care se actualizează odată cu primirea Tainei.[10]
Pentru a fi însă o unire desăvârşită,căsătoria necesită şi o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Căsătoria avea de fapt la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Unirea deplină între un bărbat şi o femeie,corespunzând unei uniri desăvârşite e netrecătoare pentru că fiecare a găsit în celălalt nu un obiect ale cărui posibilităţi de împlinire sunt limitate,ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea ei de autodăruire.[11]Unitatea se realizează astfel prin iubire ,iar iubirea se desăvârşeşte prin cunoaştere. Porunca ,,creşteţi şi vă înmulţi şi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi”(Facere 1,28 )semnifică nu doar înmulţirea neamului omenesc ci mai ales o creştere spirituală la care erau chemaţi oamenii prin căsătorie[12], îndemnul la ,,stăpânirea pământului” însemnând nu o stăpânire tiranică şi arbitrară ci o asumare responsabilă a unei demnităţi de tip regal.
Căderea primilor oameni şi urmările ei au dus la condiţia omului de fiinţă ce a refuzat comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune nu este ruptă însă în totalitate. Căderea omului nu este ireversibilă , în Hristos restaurându-se firea umană şi deschizându-se drumul desăvârşirii şi plinătăţii familiei.[13]
Dincolo de urmările căderii asupra omului trebuie subliniată corelaţia ideală ce se stabileşte între comunitatea treimică şi comuniunea conjugală. Relaţia Persoanelor divine în Treime,prin care se constituie pe plan înalt dumnezeiesc Ecclesia cerească,sunt un indiciu al legăturilor spirituale dintre soţi,făcându-ne să înţelegem felul în care familia poate fi numită ,,ecclesia domestica”.Căsătoria este participare în comun a soţilor la viaţa lui Dumnezeu,este împărtăşire de viaţa divină.[14]
Icoană a tainei unităţii treimice,căsătoria îşi descoperă structura proprie în chipuri deosebite dar unite prin aceeaşi vocaţie. Viaţa de familie este impregnată de ethosul comuniunii trinitare şi astfel ne apare ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu şi a comuniunii intertreimice.
Vocaţia eclesială a familiei
Unitatea dintre bărbat şi femeie,în textul biblic al creaţiei,se realizează în orizontul comuniunii,în centru căreia se află vocaţia sacerdotală a omului. Pentru tradiţia biblică,ceea ce este înscris dintru început în umanitate nu este doar diferenţierea dintre bărbat şi femeie ci vocaţia de a deveni o biserică a Cuvântului.Prin cădere însă,bărbatul şi femeia au pierdut vocaţia eclesială a relaţiilor dintre ei.Scos din Paradis,bărbatul nu mai numeşte femeia sa ,,işa” ci Eva,mama celor vii.(Facere 3,20).Ei se vor îndrepta din acest moment spre o unitate biologică dar şi spre o speranţă a mântuirii. Această nădejde s-a împlinit prin Mântuitorul Iisus Hristos care restaurează familia în condiţia sa originară şi o ridică la nivel de Taină,ca icoană a iubirii lui Dumnezeu şi îi dă vocaţia de ,,ecclesia domestica”,de a fi biserică a Logosului Creator.[15]
La nunta din Cana Galilei,Mântuitorul nu instituie căsătoria ci actualizează starea paradisiacă a familiei şi o ridică la nivel de Taină. Sfântul Apostol Pavel ne precizează,în ceea ce priveşte căsătoria,că ,,Taina aceasta mare este;iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni 5,32).Aceasta înseamnă că unitatea căsătoriei este scoasă din spaţiul existenţei profane şi împlinită în cadrul experienţei hristice şi eclesiale.
Creştinismul nu dispreţuieşte unirea trupească dintre bărbat şi femeie,dar socoteşte că numai în căsătorie ea devine mijloc de unire sufletească completă. De altfel, Sf. Apostol Pavel remarcă faptul că nu este firească legătura trupească în afara căsătoriei considerând-o în aceste condiţii păcat. Este păcat deoarece unirea trupească nu este transfigurată printr-o unire sufletească produsă de iubirea spirituală în căsătorie. Căsătoria nu este doar un ,,remediu” tolerat pentru împlinirea trupească ci un mijloc care face legătura dintre bărbat şi femeie o legătură cu adevărat completă,legătură care se consolidează şi mai mult prin naşterea de prunci. Copii născuţi şi crescuţi sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi prin responsabilitate comună. Naşterea de prunci nu este însă unicul scop al căsătoriei. Ar însemna ca cei care nu pot avea copii să nu poată împlini scopul pentru care Dumnezeu a instituit căsătoria. Înţeleasă doar ca o perpetuare a speciei,căsătoria ar fi limitată doar la viaţa de aici; înţeleasă însă drept comuniune după modelul comuniunii dintre Hristos şi Biserică ea va avea dimensiune veşnică şi mântuitoare. Viaţa de familie nu este doar problema celor care se căsătoresc ci vizează viaţa întregii Biserici. Transfigurarea ,,erosului” natural în familie în familie este parte integrantă din asceza întregii Biserici. Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor,soţii creştini nu mai privesc relaţiile dintre ei doar în perspectiva unei realizări personale proprii ci în perspectiva intrării în împărăţia lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă însă un drum al desăvârşirii,o cale a sfinţeniei, sfinţenie care este de fapt principalul scop al căsătoriei.
Familia azi – între biologic şi economic
În orice timp şi în orice societate familia îşi caută un model de urmat. Se pare că în zilele noastre asistăm tot mai mult la abandonarea modelului familiei tradiţionale şi adoptarea unui model ce se vrea situat pe baze moderne şi cât mai ,,libere”.Roadele deja le culegem: numărul tot mai mare al divorţurilor,scăderea drastică a natalităţii,slăbirea coeziunii sociale prin minimalizarea rolului familiei.
Sunt numeroşi factori care au contribuit la slăbirea vieţii de familie în societatea de azi: libertinajul tinerilor,extinderea prostituţiei,concepţiile neomalthusianiste şi practicile ce le însoţesc,practicarea avortului,căsătoria privită individualist şi hedonist,aşezată pe principiul sterilităţii sistematice şi găsind colaborarea avorturilor,adulterului şi divorţului.Toate aceste practici nu sunt decât părţi componente ale unui sistem(gândit sau nu) care ruinează familia românească din interior şi exterior. Din interior,prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei,iar din exterior,prin însuşirea unor modele străine. Tot acest complex duce la fărădelegi precum pornofilia şi homosexualitatea. De la simple practici izolate cândva,acestea trec acum la concepţii noi de viaţă. Astfel,ele apar ca şi coordonatele unei societăţi ,,afrodisiace”,în contrast vădit cu modelul creştin şi tradiţional al familiei. Aceste concepte de viaţă sunt promovate sistematic şi intensiv în societate de ideologii,literatură,mass-media(în special televiziune),care contrazic în mod evident credinţa creştină.[16]
Trăim într-o lume dominată de preocuparea pentru trupesc,obsedată de imagine(ce devine singurul lucru ce contează la om),dar în care perversiunea nu se mulţumeşte cu exerciţiul nediscursiv al eros-ului maniacal ci îşi reclamă propria ,,filozofie”.Este curios faptul că anormalitatea nu se mulţumeşte să existe împreună cu normalitatea ci tinde chiar să cucerească ea însăşi ,,statut legal”.Astfel, ,,teologia feministă” încearcă să împace conştiinţa omului modern,aducându-i justificări pentru libertinajul său de idei şi practici. Este cazul unor autori cum ar fi Adrian Thacher şi Maria Caterina Jacobelli(ale căror cărţi au fost traduse şi la noi),care sfidând Tradiţia şi răstălmăcind Scriptura încearcă să aducă un suport teologic devierilor morale .Aceste demersuri,care fac parte din marele ghiveci ,,holistic” al spiritualităţii ,,New Age”,nu încearcă altceva decât să justifice moral şi teologic decăderea omului şi a familiei moderne. Filmat sub ,,flash-uri”,proiectat pe ecran şi afişat,bagatelizat prin superficialitate,misterul iubirii lasă loc unei anatomii grosiere.
De la pornografia promovată asiduu de televiziunile comerciale la ,,proiectele educative” ale instructorilor de împătimire,de la ,descătuşarea” din discoteci la îndrumările primite în cabinetele de ,,planning” familial,în toate se produce un atentat împotriva curăţeniei trupeşti şi sufleteşti. Tentativele reclamelor porno,ca şi ale programelor oculte de a pătrunde în sanctuarele vieţii intime ale fiilor acestui neam,mai cu seamă a celor tineri,descoperă tarele unei omeniri,,moderne” care şi-a pierdut raportarea la Dumnezeu şi totodată principiile la înfrânare,care a uitat ruşinea dintre oameni şi a încetat să se mai jeneze de ceva. Ceea ce altădată se petrecea în rarele şi ascunsele cubare ale desfrâului,astăzi se vrea deschis,înaintea ochilor tuturor.[17]
Viaţa conjugală s-a schimbat foarte mult în prezent,legile morale creştine nemaifiind definitorii. Consecinţă a unei atmosfere create de literatura pornografică,viaţa conjugală a devenit în multe cazuri complet ruptă e orice constrângeri,conducând adeseori la promiscuitate şi divorţ.Se aduce atingere înţelesului Căsătoriei ca Taină spre veşnicie printr-o atitudine anticreştină. Căsătoria este pusă tot mai mult sub semnul întrebării în multe ţări europene ea fiind socotită de către mulţi ,,o monogamie constrângătoare” ,,o structură specific’ Evului Mediu”.Există chiar analişti care încearcă să acrediteze ideea că de fapt căsătoria şi familia ar fi rezultat al ,,represiunii bisericeşti”.[18]Mai ales în Occident tinde să ia amploare o convieţuire aşa – zis liberă,care nu-şi mai propune căsătoria ca o finalitate ci se doreşte o alternativă la aceasta,fiind exclusă Taina Cununiei. Se rupe astfel relaţia de iubire realizată în Taină şi sentimentul de responsabilitate. Celălalt devine astfel nu un părtaş la veşnicia iubirii ci un bun posedat de care te poţi lepăda când nu mai ai nevoie de el sau pe care îl poţi schimba atunci când te plictiseşte.
O altă concepţie ce aduce grave prejudicii înţelegerii creştine a familiei este căsătoria văzută ca o modalitate de realizare egoistă a fericirii individuale. Atunci când căsătoria nu îţi aduce fericirea (văzută individualist, pe realizarea de sine), se renunţă cu mare uşurinţă la ea .Astfel,în S.U.A. ,de exemplu,eşuează fiecare a doua căsnicie iar în California(unde nivelul de trai e ridicat!) se ajunge până acolo încât fiecare căsătorie înseamnă mai devreme sau mai târziu un divorţ.Până şi în România această rată a divorţurilor a crescut alarmant ,ajungându-se ca una din patru familii nou întemeiate să ajungă apoi la destrămare .
Concepţiile libertine asupra familiei ajung să fie materializate şi în societatea românească prin aşa-numitele ,,căsătorii de probă” sau ,,căsătoriile de o zi” care nu fac altceva decât să legifereze păcatul şi să destrame înţelesul tradiţional al familiei. Astfel căsătoria este scoasă din spaţiul sacru şi încadrată în cea a societăţii de consum unde dacă nu eşti mulţumit de un produs sau un serviciu îl schimbi fără prea mari probleme.
În familia creştină iubirea înseamnă însă înainte de toate fidelitate şi responsabilitate.,,Fidelitate şi dragoste conjugală înseamnă că eu sunt oricând pregătit ca din responsabilitate pentru celălalt să renunţ la ceva,chiar dacă acel ceva reprezintă pentru mine foarte mult. Şi tocmai în aceasta constă de fapt caracterul de comuniune,dar şi de jertfă al familiei creştine. Din această perspectivă,jertfa nu înseamnă frustrare ci dimpotrivă împlinire,creştere spirituală,comuniune.[19]
Dincolo de dimensiunea biologică în care se face un adevărat ,,cult al trupului”,familia este pusă azi şi în faţa unei realităţi economice de care cei mai mulţi se simt copleşiţi şi îi face să scadă în disponibilitatea sufletească a unuia spre celălalt. Pentru alţii, ,,refugiul” în material încearcă să suplinească lipsa comuniunii sufleteşti. Modelul ,convieţuirii libere” pare astfel pentru mulţi o cale de ieşire. În acesta însă copiii nu mai sunt văzuţi ca dar şi binecuvântare a lui Dumnezeu ci ca o grijă şi responsabilitate în plus.
Observăm deci că această,,filozofie a fericirii” propagată de societatea contemporană exacerbează partea pasională a omului substituind-o ,,iubirii dătătoare de viaţă”.Pe de altă parte abordarea economică a condiţiei familiei contemporane limitează pe aceasta la o existenţă lipsită de orice sens transcendental. Aceste coordonate ale societăţii contemporane urmărite ca definitorii pentru omul de azi,au consecinţe serioase asupra familiei dintre care amintim:
1) Suprasolicitarea carierei profesionale şi a stării materiale în detrimentul realizării unei familii.Căsătoria este astfel amânată spre o vârstă mai matură,fapt ce duce apoi la nefireşti ,,crize lăuntrice”.
2) Desconsiderarea ideii de căsătorie şi familie,văzute ca o piedică în calea fericirii individuale.
3) Normalizarea desfrâului încă din perioada adolescenţei,educaţia sexuală practicată în şcoli urmărind de multe ori nu să-l responsabilizeze pe tânăr şi să-l poziţioneze moral,ci să-l înveţe pe adolescentul dornic de a cunoaşte viaţa despre modalităţile de contracepţie,înlăturându-se total noţiunea de păcat.
4) Trăirea vieţii conjugale fără dimensiunea iubirii care,,înalţă şi mântuie”,într-o existenţă închinată senzualismului împlinit prin sterilitate voită,perversiuni şi patimi de tot felul.
5) Scoaterea căsătoriei din dimensiunea ei de responsabilitate; înlăturarea caracterului sacrificial al familiei prin contracepţie şi avort.
6) Limitarea naşterii de copii şi transformarea acestora(sau a unicului copil) în instrument de satisfacere afectivă în sens egoist.
7) Orientarea spre ,,convieţuiri libere” sau,dacă există formal familia,spre mentalitatea care acceptă libertinajul,,firec” al celuilalt.
8) Apelarea la tehnici de procreaţie clinic asistată în cazul cuplurilor ce nu pot avea copii fără înţelegerea gravelor probleme morale pe care acestea le presupun.
9) Destrămarea familiilor prin plecarea în străinătate la muncă a unuia dintre soţi,sau de multe ori a ambilor soţi,fapt ce duce la traume majore (şi uneori de nerecuperat) în sufletele copiilor.
10) Imposibilitatea de rezolvare a problemelor şi a perioadelor de criză din viaţa familiei fapt ce duce la divorţ şi ,,disoluţia familiei”.
Pentru a putea evita aceste consecinţe,familia creştină de azi trebuie să iasă din determinismul biologic şi economic în care se adânceşte. Este necesară o bună cunoaştere a realităţior timpului nostru dar mai ales o integrare reală a familiei în viaţa Bisericii.
Viaţa Bisericii în viaţa familiei
Este adevărat că familia este integrată social şi cultural în lumea în care trăieşte. Ea nu se poate rupe de realităţile economice de multe ori dureroase şi stringente. În mersul economic al societăţii consumul are un loc esenţial. Practic,dacă nu se vinde şi nu se consumă nu se justifică locurile de muncă. Iar găsirea unui loc de muncă mai ales în realităţile economice ale societăţii româneşti de azi este pentru mulţi un lucru vital. Nu consumul normal şi încadrat în necesităţile fireşti este problema ci transformarea lui în mod de viaţă. Pentru familia actuală este absolut necesar să fie conştientizat un bun material ca şi dar al lui Dumnezeu iar niciodată privit ca şi scop în sine.[20]Familia creştină trebuie să aibă în vedere în primul rând ,,grija pentru suflet” exprimată în câteva principii de bază:
a) Binele absolut şi scopul vieţii creştine este Dumnezeu şi împărăţia Sa.
Posesia de bunuri pământeşti sau lipsa lor,bogăţia sau sărăcia,consumismul sau asceza trebuie raportate la Dumnezeu. Raportarea la bunurile materiale trebuie să se facă nu numai la nivel etic ci mult mai profund,sub aspect teologic,duhovnicesc şi soteriologic. De aceea Mântuitorul ne-a îndemnat:,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6,23).
b)Folosirea bunurilor materiale trebuie subordonată valorilor de ordin spiritual
Tendinţa permanentă de a consuma este o patimă care detaşează persoana în cauză de preocuparea fundamentală a căutării împărăţiei lui Dumnezeu. Bunurile materiale nu sunt scopuri în sine ci mijloace de susţinere a existenţei,mântuirea sufletului fiind datoria şi preocuparea centrală a creştinilor:,,Pentru că ce-i va folosi omului,de va câştiga lumea întreaga şi sufletul său îl va pierde sau ce va putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16,26-27.)
c)Stil de viaţa manifestat prin echilibru şi capacitate de jertfă
Echilibrul în viaţa personală şi în cea familială face posibil un răspuns la provocările lumii de azi. Virtutea ascezei văzută ca jertfă dătătoare de viaţă trebuie să se opună stilului de viaţă individualist şi centrat pe material.
Aceste principii însă nu pot fi impropriate fără o angajare reală şi permanentă a familiei creştine de azi în viaţa cultică a Bisericii. Pentru a rezolva criza morală,spirituală şi materială,familia trebuie să opună confuziei pe care o nasc pseudo-spiritualităţile contemporane,certitudinea şi echilibrul spiritual al unei vieţi cultice autentice. Familia creştină,integrată real în Trupul Bisericii şi în viaţa ei liturgică,poate să se constituie în leagănul adevăratei năzuinţe spre desăvârşire.
Trebuie să vorbim în primul rând de trăirea vieţii creştine în ,,duhul sărbătorii”,sărbătoarea fiind văzută nu ca un timp sfinţit care se opune celui profan,ci ca pe un eveniment spiritual ce transcede timpul şi spaţiul. Din păcate însă,chiar sărbătoarea,care ar trebui să fie legătura cea vie a familiei cu Biserica,este astăzi rău înţeleasă. Sistemul doctrinar al Bisericii este văzut de unii ca fiind prea rigid,astfel încât s-a încercat o ,,relaxare” a vieţii creştine ,care oricum,pentru omul contemporan, era destul de volatilă. Oamenii tind să niveleze sărbătorile fără să adâncească sensul spiritual al acestora.;omul modern nu mai are timp să-şi mărească receptivitatea pentru înţelegerea şi trăirea sărbătorii deoarece acesta vine şi dispare ca un tren rapid,din care călătorii nici nu au timp să coboare.[21]
Este necesară aşadar în primul rând o cunoaştere şi o experiere mai bună a vieţii liturgice a Bisericii.,,Prin doxologia Împărăţiei lui Dumnezeu şi prin cererea pentru pacea lumii întregi,Liturghia deschide de la început orizonturile şi interesul credinciosului. Numai aşa, îngrijindu-se de toate ,de lucrurile mari ale lumii întregi,adorând pe Cel ce ne-a creat,…,credinciosul îşi poate rândui şi problemele sale concrete. Fiecare om are o astfel de origine şi un astfel de destin,încât nu poate să se găsească pe sine însuşi şi mântuirea lui altundeva decât în pacea lumii întregi. Şi în acelaşi timp nimeni nu poate să spună ceva adevărat despre problemele mari ale lumii dacă nu s-a pus în rânduială pe sine însuşi,decât dacă a fost botezat, liturghisit şi echilibrat personal printr-o metanoia profundă. [22]
Viaţa liturgică a Bisericii nu face o simplă aducere aminte a evenimentelor spirituale ci le reactualizează,le face prezente. Astfel,noi devenim contemporani cu Hristos şi în acest fel Îl putem face părtaş la viaţa noastră cu toate problemele ei. Pr.Alexander Schmemann sublinia foarte bine că secularismul nu este altceva decât ,,o negare a cultului”,este negarea omului ca fiinţă cultică,(homo adorans).Mărturia evanghelică se poate face astăzi mai ales prin evlavia liturgică,prin ritmarea vieţii după sărbători şi cultul Bisericii,şi nu invers. Mărturia adusă lumii de azi nu trebuie să fie neapărat vestirea că Hristos este Mântuitorul nostru unei umanităţi care a auzit deja aceste cuvinte.[23]Cea mai importantă mărturie este aceea că Hristos este prezent real în viaţa Bisericii şi numai acolo poate fi cunoscut şi trăit.
Este imperios necesar apoi o reanalizare a vieţii spirituale de zi cu zi a familiei. Preocuparea religioasă nu trebuie să se oprească la uşa Bisericii şi la sfârşitul Liturghiei de duminică. Ortodoxia nu face opoziţie între,,timpul sacru” din ziua de sărbătoare şi ,,timpul profan” din celelalte zile pentru că la Liturghie primim ca ,,toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.Este foarte importantă astfel,în viaţa unei familii creştine,,,Liturghia de după Liturghie”,Este necesară o continuare a trăirii liturgice în comuniunea Bisericii prin evlavia manifestată în viaţa de zi cu zi a familiei. Pentru aceasta însă este necesară reanalizarea ideii de post,ca drum al căutării lui Dumnezeu. Postul nu trebuie văzut ca o perioadă de restricţie,ci ca mijloc de spiritualizare,de desăvârşire. Postul ne dă posibilitatea să vedem pe ,,Străinul” de pe drumul Emausului în ,,Domnul” ce se cunoaşte la ,,frângerea pâinii”.Postul este,aşa cum spunea Părintele Schmemann,denunţarea şi anularea ideii şi ,,minciunii cosmice” că omul este în primul rând dependent de hrană,când de fapt omul este cu adevărat dependent de Dumnezeu. Se impune apoi transformarea rugăciunii din verbalitate în stare existenţială,pentru că,aşa cum sublinia episcopul Kallistos Ware,în rugăciune nu este important atât ceea ce spui cât ceea ce eşti.[24]Nu în ultimul rând este nevoie de povăţuire duhovnicească în aceste vremuri tulburi. O familie creştină azi care nu are duhovnic şi este în ascultare este ca o corabie în mijlocul mării în plină noapte fără farul călăuzitor.
Integrată cultic şi călăuzită spiritual,familia poate prelungi Liturghia în viaţa de zi cu zi şi să scape astfel de angoasele lumii contemporane. Familia care trăieşte universul binecuvântat al Tainelor Bisericii duce cu ea în lumea în care trăieşte harul sfinţitor. A gândi şi a simţi ortodox înseamnă a trăi mereu într-o comuniune vie şi reală cu Dumnezeu. De altfel în ortodoxie există o indisolubilă legătură între theorie şi praxis;de aceea Sf.Grigorie de Nazianz spunea că ,,a vorbi despre Dumnezeu este un lucru însemnat,dar şi mai bine este să te purifici pentru Dumnezeu”.Dar pentru a trăi şi privi ortodox viaţa(nu neapărat în sens confesional ci ca o raportare corectă la lume) trebuie să fim în contact permanent cu izvoarele hranei creştine,cu tot ceea ce ne dă Biserica pentru luminarea şi mântuirea noastră.Ortodoxia nu trebuie să o găsim doar în biblioteci ci şi întrupată în existenţa familiei contemporane.
Familia creştină este deja într-o lume secularizată iar perspectivele nu se arată chiar liniştitoare. Părintele N.Steinhardt spunea spunea că nu suntem îndreptăţiţi să-i cerem statului să ne dea Raiul pe pământ dar avem dreptul să-i pretindem să nu realizeze iadul pe pământ.Şi chiar dacă ar fi să semene societatea noastră cu un iad,lupta noastră pentru desăvârşire nu trebuie să se oprească. De fapt marele pericol este de a justifica descreştinarea vieţii noastre prin faptul că societatea nu ne oferă mediul potrivit. Adevărul este că lupta cea mai importantă se dă în noi înşine şi în interiorul familiilor noastre. Să nu uităm că Lot s-a salvat deşi trăia în Sodoma ,iar Iuda s-a pierdut deşi trăia lângă Domnul.
Se vorbeşte astăzi,în unele medii creştine,despre iminenţa unei prigoane împotriva creştinismului şi despre o eventuală apostazie a multor creştini. Apostazia poate începe însă în sânul familiei creştine,dacă aceasta nu-şi păstrează identitatea şi menirea sa. Aici,în interiorul familiei se dă adevărata luptă. Dacă aici lupta e câştigată,atunci eventuala prigoana nu va face decât să nască noi martiri ai credinţei. Dacă în familie însă,lupta pentru împlinirea adevăratei meniri este pierdută,apostazia s-a împlinit chiar înainte de a începe.
PR. LETEA ALEXANDRU
PAROHIA,,ADORMIREA MAICII DOMNULUI” BRAD


[1] Arhim.Teofil Tia,Elemente de Pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Ilia, 2003, p.17.
[2] Ibidem, p.22.
[3] Sfântul Marcu Ascetul,Despre legea duhovnicească, în Filocalia românească,ediţia a II-a,volumul I,traducere,introducere şi note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,Editura Harisma,1993,p.291.
[4] Arhim.Teofil Tia,op.cit.,p.28-32.
[5] Arhid.Prof.Dr.Ioan I.Ică jr., Teologia şi provocările viitorului,în ,,Renaşterea”,nr.8/2004,p.2.
[6] Ibidem,p.2.
[7] Pentru o aprofundare a problematicii legată de mutaţiile diverse şi complexe din societatea contemporană a se vedea studiul citat al Pr.Prof.Dr.Ioan I.Ică jr.precum şi studiul Pr.Conf.Tache Sterea,Secularizarea şi crizele contemporane,în ,,Studii Teologice”,nr.3-4/2000.
[8] Jean François Lyotard,La condizione post-moderna,Editura Feltrinelli,1999,apud Arhim.Teofil Tia,op.cit.,p.486-487.
[9] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentarii despre numele divine,apud Pr.Lector Gh.Popa,Familia creştină- o perspectivă teologică şi spirituală,în ,,Teologie şi viaţă”,nr.3/1996,p.145.
[10] Sfântul Clement Alexandrinul,Stromate,apud Paul Evdochimov,Taina iubirii,Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe , trad. de Gabriela Moldoveanu şi Pr.Lect.Univ.Dr.Vasile Răducă,Editura Christiana,Bucureşti,1994,p.165.
[11] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică Ortodoxă,Ediţia a doua,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti,1997.p.121.
[12] Ierom.Serafim Rose,Cartea Facerii,crearea lumii şi omul începuturilor, traducere de Constantin Făgeţan,Editura Sofia,Bucureşti,2001,p.100.
[13] Răzvan Codrescu,Teologia Sexelor şi Taina Nunţii,Editura Christiana,Bucureşti,2002,p.81-82.
[14] Pr.Prof.Ilie Moldovan,În Hristos şi în Biserică;Iubirea-Taina Căsătoriei,vol. I,Alba-Iulia,1996,p.17.
[15] Pr.Lector Gheorge Popa,op.cit.,p.140.
[16] Pr.Prof.Ilie Moldovan,Valori creştine ale familieiîn România şi practici contrare acestora,(studiu prezentat la Congresul ,,Familie şi Viaţă” din septembrie 2001,Bucureşti);vezi www.creştinism.ortodox.ro.
[17] Ibidem,p.7.
[18] Pr.Lect.Dr.Nicolae Achimescu, ,,Familia creştină între tradiţie şi modernitate”,în ,,Teologie şi viaţă”,nr.3/1996.p122.
[19] Ibidem,p.128.
[20] Lect.Univ.Dr.Ionel Ungureanu, Consumismul,asumări şi delimitări într-o înţelegere ortodoxă” în volumul,,Spiritualitate şi consumism în Europa unită”,Editura Reîntregirea, Alba-Ilia,2004,p.421.
[21] Vasile Băncilă,Duhul Sărbătorii,Editura Anastasia,1996,p.81.
[22] Arhim.Vasilios,Intrarea în Împărăţie,traducere de Pr.Prof.Dr.Ioan Ică,Editura Deisis,Sibiu,1996,p.73.
[23] Pr.Prof.Alexander Schmemann,Pentru viaţa lumii,traducere din limba engleză de Pr.Prof.Dr.Aurel Jivi.Editura I.B.M.B.O.R.,2001.P.144.
[24] Kallistos Ware,Ortodoxia – calea dreptei credinţe,traducere de E,Chiosa,G.Jacotă şi Pr.D.Ailincăi,Editura Trinitas,Iaşi,1993,p.132.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu