Biserica şi neamul

Referat pentru simpozionul cu tema : ,,BISERICA ORTODOXĂ ŞI PREOŢII, ŞCOALA ŞI DASCĂLII – STÂLPI DE JERTFĂ ŞI LUMINĂ AI VIEŢII ROMÂNEŞTI MULTISECULARE DIN ZARAND

Preot Alexandru Letea

Brad, octombrie – 20

BISERICA ŞI NEAMUL-ÎNTRE TRADIŢIE ŞI SECULARIZARE

,,Fraţilor, aduceţi-vă aminte că vă strigă din morminte străbunii noştri: ,,Fiilor, Noi încă am fost, nu odată, în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi, noi încă am fost înconjuraţi de inamici în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi şi de multe ori am suferit doar şi mai mari rele decât voi.

Fost-am cu goţii, dar nu ne-am făcut goţi.

Fost-am cu hunii, dar nu ne-am făcut huni.

Fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari.

Fost-am cu bulgarii şi nu ne-am bulgărit. Fost-am cu ungurii şi nu ne-am ungurit, fost-am cu ruşii şi nu ne-am ruşit…ci ne-am luptat pentru pământul şi numele nostru, ca să vi le lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s-a născut”.

Stimaţi ascultători,

Am început cu aceste cuvinte ale lui Simion Bărnuţiu rostite în urmă cu 160 de ani deoarece ele vorbesc limpede despre păstrarea identităţii. Gândurile pe care o să le expun în continuare sunt inspirate de titlul unui simpozion pe care Asociaţia ,,Ţara Iancului – iubirea mea” l-a organizat tot în acest an şi intitulat sugestiv ,,Moţii şi Ţara Zarandului – îndatoriri şi drepturi de azi, izvorâte din lupta şi jertfa de ieri. ”Evocarea evenimentelor istorice şi a personalităţilor neamului este imperios necesară, dar nu suficientă. Jertfa înaintaşilor ne dă dreptul să sperăm şi noi, ca şi Avram Iancu, la faptul că o să trăim cu toţii într-o naţiune fericită. Aceeaşi jertfă însă ne face şi datori faţă de neam, faţă de Biserică, faţă de pământul pe care ne-am născut, faţă de Dumnezeu. De aici se nasc în mod firesc nişte întrebări: Mai suntem noi capabili astăzi să evocăm trecutul istoric al neamului? Ce relevanţă mai are el pentru noi, atâta vreme cât viaţa noastră astăzi, de multe ori este ghidată după cu totul alte principii? Cât de autentic poate fi mesajul nostru atâta vreme cât viaţa noastră este departe de modelul jertfelnic al înaintaşilor? Oare aceste întâlniri renasc în noi dragostea de neam şi de credinţă străbună sau sunt doar evenimente sporadice într-o viaţă mult prea grăbită pentru a-şi consuma prezentul? De răspunsul nostru sincer la aceste întrebări şi altele asemenea acestora depinde renaşterea noastră ca neam.

Se face astăzi evocarea a trei evenimente importante din viaţa Zarandului: 250 de ani de la Proclamaţia de la Brad a Sfântului Sofronie, 140 de ani de la deschiderea oficială a cursurilor gimnaziului din Brad şi 70 de ani de la sfinţirea Catedralei din Brad şi a bisericilor de la Bucureşci şi Ruda Brad. Nu doresc să intru în detaliile de ordin istoric deoarece ele s-au făcut şi se vor face de către cei ce evocă punctual aceste evenimente. Din rememorarea acestora observăm însă că în conştiinţa înaintaşilor noştri au existat trei piloni pe care s-a fundamentat existenţa de veacuri a românilor, stâlpi pe care şi-au clădit viitorul şi românii din Zarand: Biserica, neamul şi şcoala. Neamul nostru a dăinuit prin eroi şi sfinţi. Iar când aceştia s-au întâlnit şi au luptat împreună, atunci s-au născut martirii. Petre Ţuţea spunea atât de frumos: ,,Există două căi: calea omului şi calea Domnului. Calea omului este cea a ştiinţei, a progresului, a tehnologiei. Nu o negăm, dimpotrivă. Dar aceasta, fără dimensiunea credinţei nu-l împlineşte pe om. Şi există calea Domnului, a comuniunii cu Dumnezeu.” Neamul nostru a unit cele două căi despre care vorbea Petre Ţuţea şi a făcut un singur drum: cel al devenirii întru fiinţă, al afirmării identităţii noastre naţionale. Dar calea Domnului este calea jertfei, aşa cum Domnul Hristos a trecut prin Golgota pentru a ajunge la Înviere. Când unul dintre stâlpii vieţii noastre se clatină, însăşi identitatea noastră este în pericol. Acest lucru l-a simţit şi Sofronie de la Cioara atunci când, în 6 octombrie 1759 lansa Proclamaţia de la Brad. El ştia că neamul românesc nu poate dăinui decât prin credinţa strămoşească. Rupt de credinţa în care s-a născut, de Biserica în care şi-a aflat alinarea de atâtea ori, românul putea uşor să-şi piardă şi conştiinţa naţională. De aceea a spus el: ,,credinţa noastră nu o părăsim cât trăim”; de aceea a luptat el pentru păstrarea credinţei ortodoxe într-o vreme în care puteri străine de pământul românesc îi voiau pe români dezbinaţi pentru că dictonul: ,,divide et impera” a funcţionat întotdeauna. Şi cum poţi să-i dezbini mai uşor pe oameni decât rupându-le ceea ce îi uneşte mai profund: credinţa. În Sfântul Sofronie eroul neamului s-a întâlnit cu sfântul Bisericii şi astfel s-a născut martirul ce a simţit pericolul vremii şi a denunţat înşelăciunea uniatismului ca pe o dezbinare a neamului. Acelaşi lucru l-a simţit şi Mihai Eminescu atunci când, la aproximativ un secol după Sfântul Sofronie, mărturisea : ,,Biserica Ortodoxă este maica spirituală a neamului românesc”.

Au venit apoi vremuri în care credinţa străbună şi iubirea de neam sădite în firea românului să fie cultivate şi dezvoltate. Se ştie că multă vreme şcoala s-a făcut în ,,tinda Bisericii” şi la propriu şi la figurat. Din Biserică s-a născut şi s-a clădit al doilea stâlp al identităţii noastre:şcoala. În acest caz, Calea Domnului a născut calea omului. Momentul înfiinţării Gimnaziului ortodox a însemnat pentru zona Bradului momentul în care Biserica a primit un mare sprijin din partea şcolii în educarea şi cultivarea virtuţilor. A fost însă nevoie de oameni care să înfăptuiască acest lucru. Ori înfiinţarea Gimnaziului din Brad a avut la origine iniţiativa deosebită a marelui ierarh şi vizionar al epocii sale, Andrei Şaguna, de înfiinţare a şcolilor confesionale. Şaguna a susţinut cu entuziasm iniţiativa protopopului Iosif Başa, fiind posibilă astfel înfiinţarea viitorului Colegiu Naţional care poartă şi numele celui care a participat la momentul solemn din 21 mai 1870, Avram Iancu. Iată deci cum eroii neamului şi slujitorii Bisericii împreună cu oamenii de cultură şi-au unit eforturile pentru a face posibilă cultivarea şi educarea virtuţilor creştine şi a valorilor umane în şcoală.

Al treilea eveniment evocat aici, sfinţirea catedralei din Brad în 1939 este un moment de referinţă în istoria ţării Zarandului. La momentul respectiv, Mitropolitul Nicolae Bălan făcea apel la păstrarea identităţii naţionale prin conservarea şi promovarea tradiţiei. Nu putem să nu observăm cât de actual este acest mesaj. Pe lângă neam şi şcoală, Biserica a fost întotdeauna un reper al existenţei noastre româneşti. Biserica i-a unit întotdeauna pe oameni. A adus împreună eroii şi sfinţii şi a născut martirii neamului. Nu întâmplător creştinii din primele veacuri îşi clădeau bisericile pe locurile în care au pătimit mucenicii şi pe osemintele lor. Ca un şir neîntrerupt al continuităţii harice, la sfinţirea oricărei biserici se pun în masa sfântului Altar părticele din moaştele mucenicilor. Neamul se clădeşte pe sacrificiul eroilor, Biserica se zideşte pe jertfa lui Hristos şi a mucenicilor, şcoala dăinuie prin dăruirea şi sudoarea dascălilor.

Încercăm şi noi astăzi să fim oameni care credem şi mărturisim aşa cum au crezut părinţii, moşii şi strămoşii noştri, aşa cum au crezut cei care luptau alături de Sofronie de la Cioara, aşa cum au gândit cei care s-au ostenit pentru înfiinţarea şcolilor româneşti,în care să înveţe istoria, cultura şi limba neamului nostru. Este nevoie să mărturisim cu sinceritate că destul de greu găsim astăzi oameni care să ,,ardă” cu aceeaşi râvnă sfântă pentru idealurile perene ale neamului. Multe generaţii care au gândit şi au crezut aşa au plecat în eternitate cu crezul lor cu tot. Ei ştiau, aşa cum spunea Ioan Alexandru ,,că numai ancorat în fiinţa unui neam şi loc, în istoria unei Patrii, poţi aduce roadă”. Fără a urî alte neamuri, ba chiar cu sufletul deschis înspre ele, ştiau că pentru a nu te înghiţi valul vremelniciei trebuie să ai anumite convingeri. Ne-a dăruit Dumnezeu această ţară ca din ea să rodească tărie trupului şi înţelepciune minţii. Aici a odrăslit spre nemurire neamul nostru din rădăcina trainică a Daciei Felix. Aici s-a botezat în legea creştină a pământului românesc udat de sânge de martiri. Raportarea noastră la trecutul neamului nu este nicicând anacronică. Într-o lume tot mai secularizată în care nu vrem să vedem că adevărata criză este cea ,,lăuntrică”, a omului rupt de rădăcinile sale (credinţa, neamul, şcoala) ce-l ţineau într-un echilibru şi într-o armonie cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi, amintirea unor astfel de evenimente, ca cele pe care le subliniem astăzi, nu trebuie să rămână la nivelul unor simple evocări, ci să trezească conştiinţele noastre mult prea amorţite în furtunoasa noastră alergătură după utopica fericire pământească. Prin conştiinţele noastre luminate de harul lui Dumnezeu va dăinui şi conştiinţa neamului.

Trebuie să recuperăm acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide Adevăratul naţionalism întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului călăuzit de iubire şi de luciditate nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. Naţiunile, spunea Părintele Stăniloae sunt după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu şi El pe toate le vrea, dar păstrându-şi fiecare specificul său. Adevăratul patriotism nu poate fi confiscat de nimeni, nici de persoane, nici de grupări, fie ele, politice sau de altă natură. El aparţine fiinţei acestui neam şi este firul neîntrerupt, alături de credinţă, ce uneşte pe cei dinainte cu cei ce vor urma. Cuşca iadului comunist s-a spart, dar ne-am trezit cu toţii într-o lume fără restricţii dar şi fără repere. Secularizarea înseamnă nivelarea valorilor, bagatelizarea idealurilor creştine, amestecarea identităţilor naţionale. Numai prin ancorarea în Tradiţie (care nu înseamnă nicidecum înţepenirea în trecut) nu putem păstra adevărata libertate, cea în Hristos. De aceea spunea atât de frumos Dan Puric: ,,Crucificarea neamului românesc n-a însemnat moartea lui ci, în mod sublim, o reîntrupare hristică în acest neam. Dumnezeu ne-a ales, dincolo de alegerea istoriei criminale, ca să biruim prin suferinţa asumată. Moartea s-a apropiat de acest popor, înghiţind tot ce se putea înghiţi, dar nu a putut ucide eroii, martirii, sfinţii”.Adevăratul patriot se deosebeşte de pseudo-iubitorul de neam, aşa cum se deosebeşte cel care s-a întors la Dumnezeu de cel necredincios. Necredinciosul îl întreabă pe credincios: ,, Şi ce s-a schimbat în viaţa ta de când ai devenit credincios?”; şi credinciosul îi răspunde: ,,Înainte îmi făceam slujba pe jumătate şi de ochii oamenilor. Acum o fac întreagă şi pentru Dumnezeu” .Avem destui ,,patrioţi” de ochii lumii. Nu de un astfel de patriotism avem nevoie ci de unul autentic, dezinteresat şi capabil de jertfă. Să privim în urmă: tot ce s-a clădit pentru neamul acesta s-a făcut cu jertfă.

Există în viaţa Sfântului Vasile cel Mare (pe care Biserica noastră îl omagiază în mod deosebit în acest an) un episod care vorbeşte despre ce înseamnă un adevărat caracter. Sfântul Vasile lupta împotriva ereziei ariene iar împăratul Valens (care era arian) căuta să-l convingă să se lepede de adevărata credinţă. A trimis astfel la Sfântul Vasile cel Mare pe prefectul său care a început să-l ademenească pe marele ierarh promiţându-i măriri şi funcţii. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă, prefectul trece la ameninţări spunându-i că împăratul o să-i confişte averile, o să-l exileze sau chiar o să-l ucidă. La care Sfântul Vasile îi răspunde: ,,Nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am rupt demult de ele eu însumi. Nu mă poate exila nicăieri unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Nici cu moartea nu mă poate înfricoşa pentru că astfel mă trimite mai repede la Dumnezeu pe care îl slujesc. ”Şi întorcându-se prefectul la împărat îi spune cu uimire: ,,MINIS SUPERIOR EST, SERMONIBUS FIRMIOR, VERBORUM BIANDITIIS FORTIOR”! Ameninţărilor este superior. Decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile e mai puternic! Aşa au fost şi eroii neamului: mai tari ca vorbele, reci în faţa ademenirilor şi gata oricând de jertfă. Ei au împlinit în viaţa lor ceea ce Eminescu avea să cuprindă (în poate cel mai profund vers din poezia românească). ,,Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Cu toată ,,demitologizarea istoriei” şi ,,ierarhizarea valorilor”, continuăm să-l considerăm pe Eminescu unic, un adevărat patriot, ale cărui versuri le putem simţi şi noi cât sunt de actuale:

,,Iar noi? Noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte.

Măşti râzânde, puse bine, pe-un caracter de nimic.

Dumnezeul nostru:umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru, fără bază;

Voi credeţi în scrisul vostru noi nu credem în nimic!”

Aceste întâlniri au tocmai rostul de a ne feri să devenim epigonii lumii moderne. De a trezi în noi conştiinţa neamului pentru că aşa cum spunea Simion Mehedinţi: ,,Un popor atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât a urmat Domnului” şi, am putea continua noi, pentru a fi în tonul evenimentului de astăzi, cât a înţeles din jertfa înaintaşilor noştri.

Bibliografie :

1.Andrei Andreicuţ, Dialog al vremii cu memoria, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

2.Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva , 2006.

3.Ilarion V.Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

4.Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania,Banat, Crişana şi

Maramureş, Cluj-Napoca,1992.

5.Dan Puric, Omul Frumos, Bucureşti, 2009.

6.xxx , Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.