Revoluţia română de la 1848 a
fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a
procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale.
Revoluţia a început în Moldova iar de aici s-a extins şi în celelalte
regiuni ale ţării, Muntenia apoi Transilvania.
Printre cauzele care au dus la izbucnirea ei
am putea aminti contradicţiile social-economice, social-politice şi mai
ales naţionale în care se zbătea societatea românească în deceniile 3
şi 5 ale sec. XIX şi care nu puteau fi rezolvate decât pe cale
revoluţionară. În Ardeal nobilimea şi majoritatea burgheziei maghiare ce
ocupa poziţii dominante în toate domeniile de activitate respingeau
revendicările justificate ale naţiunilor nemaghiare şi ale ţărănimii
iobage. Dietele din anii 1842 şi 1847, dominate de nobilimea maghiară,
ai hotărât: introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile
româneşti, confiscarea pământului de la ţărani şi sporirea obligaţiilor
feudale..
În proclamaţia din 25 martie 1848 Simion Bărnuţiu a cerut ca românii şi maghiarii să aibă drepturi egale în Transilvania.
În
luna mai 1848 are loc o impresionantă Adunare Naţională pe câmpia din
marginea oraşului Blaj, care de atunci se va chema Câmpia Libertăţii, la
care participă 40 000 de persoane. Aici se formulează programul în 16 puncte al revoluţiei:
· Independenţa naţiunii române pe baza principiului libertăţii, egalităţii şi frăţiei.
· Reprezentanţi în Dietă proporţional cu numărul românilor.
· Admiterea românilor şi a limbii române în administraţie, justiţie şi armată.
· O adunare naţională generală anuală.
· Independenţa bisericii române
· Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor.
· Libertate industrială şi comercială.
· Desfiinţarea vămilor ce despart Transilvania de Moldova şi Muntenia.
· Şcoli româneşti de toate gradele.
Cererile adunării de la Blaj trimise la Dieta Transilvaniei şi la împăratul de la Viena se întorc fără nici un rezultat. Ba mai mult, în 29 mai 1848 Dieta de la Cluj
a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit
profund pe români. De aceea mişcările revoluţionare se intensifică.
Legea desfiinţării iobăgiei, votată la dieta de la Cluj
nu se aplică în practică, nobilimea continuând să silească ţăranii la
robotă. Sutele de mii de ţărani nu sunt împroprietăriţi, rămânând în
vechea dependenţă economică faţă de moşieri. Iar când iobagii se
împotriveau erau trimise în sate plutoane de execuţie, care împuşcau
oamenii şi distrugeau bunurile acestora.
Faţă
de asemenea măsuri represive, faţă de abuzurile şi actele de teroare
ale nobilimii, faţă de arestările ordonate de guberniu, populaţia română
vedea o singură cale de urmat: înarmarea.
În cea de a treia adunare de la Blaj s-a hotărât ridicarea armată a poporului român.
Adunarea aprobă un memoriu adresat Parlamentului din Viena în care se
înfăţişa situaţia din Transilvania. Ia fiinţă un comitet naţional
restrâns, cu rol de organ executiv al revoluţiei româneşti. Acesta
hotărăşte organizarea armată a românilor în 15 legiuni, comandate
fiecare de un prefect şi un viceprefect. Cetele revoluţionare erau
comandate de tribuni, vicetribuni şi centurioni. După cum observăm
revoluţionarii ardeleni erau organizaţi în legiuni, ceea ce aminteşte de
legiunile romane din Dacia. Au ales să facă acest lucru deoarece Dacia
reprezenta idealul de unitate pe care ei îl urmăreau. Sunt numiţi
prefecţi: Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon,
Simion Balint, Petru Dobra, Constantin Roman şi alţii.[i]
Dintre conducătorii revoluţiei
de la 1848-1849 doi au fost din zona Zărandului: Avram Iancu şi Ioan
Buteanu. Iancu era originar din Vidra de Sus iar Buteanu era din părţile
Chioarului. Aceştia au început colaborarea în aprilie 1848 cu prilejul
întrunirilor de la Câmpeni şi Abrud pentru elaborarea şi înaintarea unui memoriu care să conţină revendicările românilor.
DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN ZĂRAND
Zărandul
a fost organizat ca prefectură aparte sub conducerea lui Ioan Buteanu
în postură de prefect al Legiunii a treia. Avram Iancu a primit din
partea comitetului naţional comanda Legiunii a XIII-a „Auraria Gemina”
şi sarcina apărării Munţilor Apuseni. Aici revolta a început la Zlatna, apoi la 21 octombrie revoluţionarii conduşi de prefectul Buteanu au demarat acţiunea de dezarmare a gărzilor adverse la Baia de Arieş, Roşia, Câmpeni şi Abrud.
În Zărand revolta s-a dezlănţuit în dimineaţa zilei de 28 octombrie, când, între Brad şi satul Mesteacăn
locuitorii au pornit asupra proprietarilor de pământ. Drept urmare, în 8
noiembrie, o expediţie de reprimare a revoltei alcătuită din aproape
600 de soldaţi maghiari, înarmaţi cu tunuri, sub comanda maiorului Gal
se îndreaptă spre Brad pe valea Crişului Alb. Armata incendiază satele Hălmăgel şi Pleşcuţa. În lupta de la Târnăviţa vor cădea aproximativ 1200 de români. După cucerirea localităţilor Baia de Criş şi Brad oastea maiorului Gal se va retrage spre Arad la 9 noiembrie presărând calea întoarsă cu spânzurători.
Ajutoarele trimise pentru salvarea Zărandului ajunseră aici cu o zi mai târziu. În 10 noiembrie Buteanu se afla la Mihăileni, iar în 13 noiembrie la Brad. Eliberă Baia de Criş şi satele până către Hălmagiu. Atrocităţile duşmanului, dar mai ales mulţimea spânzurătorilor, îi umplu pe moţi de furie.
La
scurt timp armatele ungureşti conduse de generalul Bem au invadat
Ardealul împresurând Munţii Apuseni în care se retrăseseră 5 din cele 13
legiuni române. Oştile maghiare se angajează în defileuri spre munţii
fortificaţi de moţi. În plină iarnă pe când lupta grosului armatei lui
Bem cu generalul austriac Puchner era în toi, prin 19 ianuarie 1849,
dinspre Arad porneşte spre Hălmagiu o trupă militară sub comanda
maiorului Beke, căruia i se alătură un corp de peste 3 500 de secui cu 6
tunuri. Concomitent, o altă expediţie de învăluire fusese plănuită
dinspre valea Mureşului spre Zlatna. Armata nemeşilor unguri pornită pe valea Crişului Alb ocupă Hălmagiu – cu toate că pentru apărarea oraşului românii luptaseră eroic. În 20 ianuarie ajung apoi în Baia de Criş, iar peste trei zile la Brad,
de unde organizează expediţii de pradă asupra satelor din împrejurimi.
Cetele românilor îi hărţuiesc neîncetat, dar fără a putea angaja o luptă
de amploare. Sub impresia celor discutate la Zlatna, în condiţiile terorii pe care duşmanii o dezlănţuiră asupra populaţiei, prefectul Buteanu, revenit în tabăra de la Buceş,
după ce chemă în ajutor legiunea lui Iancu, adresă comandantului ungur
un apel prin care încercă să-l convingă că prin lupta lor primejduiau
Ungariei atât situaţia internă cât şi independenţa naţională. El îi ceru
să înceteze teroarea şi să se retragă din munţi. Proprietarilor unguri
din ţinut le promitea siguranţă deplină. Mai mult de teama unui atac de
amploare din munţi decât sub impresia scrisorii lui Ioan Buteanu, în
zilele următoare secuii, apoi în 17 februarie trupa maiorului Beke
părăsiră Zărandul, îndreptându-se spre Deva. În curs de o zi
Buteanu reuşi să restabilească ordinea în ţinut. Iancu îi trimise în jur
de 460 de puşcaşi. Legiunea din Zărand dispunea la această dată de 600
de puşcaşi şi 3 tunuri de lemn de cireş. Restul luptătorilor erau
înarmaţi, ca pe vremea lui Horea, cu lănci şi coase.
Liniştea
dură de această dată doar trei zile, căci guvernul maghiar se îndreptă
asupra Transilvaniei cu noi unităţi. Ungurii tocmai cuceriseră Blajul,
iar la Sibiu se desfăşurau lupte mari când spre Zărand porni o noua armată, 2600 de soldaţi cu 5 tunuri sub comanda maiorului Coloman Csutak. În 20 februarie erau în Hălmagiu, iar a doua zi în Baia de Criş şi Brad. Convinşi de superioritatea forţelor duşmane, Buteanu se retrase iarăşi la Buceş. În prima zi a lunii martie şi această armată plecă spre Deva,
unde aveau loc lupte grele. Pe urma lor, mai mult cu scopul de-a
învălui frontul de pe Mureş, pătrunseră, o săptămână mai târziu, trupe
imperiale considerabile, aflate sub comanda maiorului Cernoievici.
Buteanu li se alătură cu 600 de oameni, care rămaseră în ţinut, iar după
revenirea armatei austriece s-au îndreptat spre Hălmagiu, de
unde, fără a cunoaşte forţa duşmanului, la zvonul că ungurii pătrund
iarăşi în munţi, de teama unui atac dinspre Mureş şi fără a fi
interesaţi de păstrarea munţilor, imperialii se retraseră la Baia de Criş, iar de aici, în 16 martie, spre Deva. Încercară să-l determine pe Buteanu să-i urmeze. Prefectul însă refuză. A doua zi maiorul Csutak cu oastea sa era din nou la Baia de Criş şi Brad.
De aici raportă lui Kossuth „marea victorie”, apoi redezlănţui
teroarea, transformând extremitatea estică a Zărandului într-un cimitir
pustiu, cu sate prădate şi incendiate şi oameni spânzuraţi.
În tot acest răstimp, pe când Iancu se afla şi el strâmtorat în Munţii Abrudului, Buteanu s-a văzut nevoit să stea în apărare, la Buceş,
lipsit de orice posibilitate de a forma o oaste mai numeroasă,
armamentul ce-l tot aşteptase de la imperiali rămânând o promisiune
deşartă. Asemenea celorlalţi prefecţi şi tribuni, a rămas desigur într-o
apărare activă, cetele sale hărţuindu-l neîncetat pe duşman.
Pentru a menţine sub control zona Bradului,
guvernul maghiar trimise aici, la sfârşitul lunii martie, un detaşament
pus sub comanda maiorului Emeric Hatvani. În 31 martie el incendie
satul Ribiţa, iar în zilele următoare altele. În a doua zi a lunii aprilie maiorul Csutak atacă localitatea Luncoiul , pe urmă satele Zdrapţi şi Mihăileni şi încercă, pentru prima dată, dar fără rezultat, să împresoare tabăra lui Buteanu în defileul de la Buceş. Cetele
moţilor rezistară eroic şi după o luptă de o oră îi respinse, dar fără
a-i putea urmări din lipsa prafului de puşcă şi datorită numărului mic
de luptători. În zilele următoare Csutak prădă oraşul Băiţa.
Veştile
ce sosiră între timp în munţi îi îmbărbătară din nou pe români.
Prefectul Buteanu era înştiinţat despre intenţia imperialilor de-a intra
din nou în Transilvania, lui promiţându-i-se un ajutor de circa 2000 de
soldaţi, alimente, arme şi muniţie. Ştirea, ce avea să se dovedească
doar un zvon, de asemenea presupunerea că ungurii vor fi atacaţi dinspre
Mureş îl determinară pe Buteanu să încerce, printr-o supremă sforţare,
cu sprijinul unor cete din legiunea lui Iancu, un atac spre Brad.
Ofensiva o începu în trei coloane; cele din flanc au fost puse sub
comanda tribunilor Clemente Aiudeanu şi Constantin Racoviţă – Viţianu
(originar din Muntenia), iar centru a stat sub ascultarea prefectului.
Ele au pornit concomitent, în 9 aprilie, dar o ştire că duşmanul tocmai
pornise prin munţi să le cadă în spate l-a determinat pe Buteanu să
ordone întoarcerea la Buceş. Cum, între timp, cetele tribunului Viţianu înaintaseră mult, ajungând aproape de Brad, n-au mai putut fi rechemate aşa că atacară singure Bradul, intrară în oraş, luptară toată ziua, iar când se văzură împresurate şi fără sprijin, Viţianu ordonă retragerea.
Deznădejdea
cuprinse din nou sufletele moţilor. Se aflau singuri, împresuraţi din
toate părţile, închişi în munţii lor. Încrederea în imperiali se
destrăma treptat. Cu excepţia Apusenilor, Ardealul era ocupat de unguri,
Comitetul naţional desfiinţat, conducătorii lui pribegi. Iancu,
ceilalţi prefecţi din munţi văd, clar, că trebuie să lupte singuri. Pe
de altă parte, primăvara topea nămeţii, deschizând căile de acces spre
plaiuri.
În
ziua de 6 mai, prin trădarea lui Ioan Dragoş, deputat român originar
din Bihor, trimis ca „sol de pace” de Kossuth către revoluţionarii
ardeleni, o armată condusă de maiorul ungur Hatvani reuşi să-i i-a prin
surprindere pe moţi şi să se apropie pe neaşteptate de Abrud.
Încercui în grabă oraşul, reţinând pe aproape toţi fruntaşii români.
Printre ei prefecţii Buteanu, Moldovan, Dobra, Boteanu (din Cluj),
viceprefectul Nicolae Mureşan, tribunii Boieriu, Andreica, Begnescu,
Alexandru Arpadi, Simion Moga, Molnar şi emisarii munteni Adrian şi
Racoviţă. A doua zi, când pe dealurile dimprejurul Abrudului îşi făcură
apariţia cetele lui Iancu, Hatvani încălcă cuvântul lui Kossuth şi
ordonă arestarea lui Buteanu şi Dobra. Curând începu lupta. Moţii
atacară năprasnic determinând, după o rezistenţă scurtă, armata lui
Hatvani să părăsească în dezordine Adrudul. Scăpată din defileul de la Buceş-Vulcan, trupa se retrase la Brad.
În toiul luptei Buteanu încercă de mai multe ori să evadeze dar fără
succes. Zadarnice au rămas strădaniile cetelor trimise de Iancu, sub
conducerea tribunului Gomboş, de a-l elibera. Legat de un tun,
înconjurat de soldaţi, Buteanu ajunse la Brad
în 10 mai, spre seară. Fu predat comisarului guvernului şi pus sub pază
militară. Cu forţe proaspete, în 15 mai Hatvani porni a doua oară
asupra Abrudului, de unde de astă dată abia scăpă cu viaţă, ajungând la
Brad în noaptea de 19 mai însoţit de resturi ale unei oşti zdrobite.
Urmăriţi îndeaproape de cetele lui Iancu, ungurii părăsiră în dezordine Bradul a doua zi dimineaţa, retrăgându-se spre Hălmagiu, iar de aici mai departe pe valea Crişului spre Sebiş şi Arad. În dimineaţa zilei de 23 mai 1849 se aflau la Iosaş, lângă Gurahonţ.
Aici Hatvani ordonă ca prefectul Buteanu să fie spânzurat de craca unei
sălcii. Un ţăran din sat, Ioan Coste, fu pus să taie apoi funia şi să-l
îngroape lângă drum pe malul drept al Crişului. Alături mai spânzurară
pe preotul din Iosaş şi pe primarii din Iosaş şi Iosăşel. Astfel sfârşi
conducătorul românilor din Zărand, unul din cei mai de seamă fruntaşi ai
revoluţiei române din Transilvania.
Luptele
au continuat în munţi şi după moartea lui Buteanu, sarcina apărării
Zărandului preluând-o Iancu ajutat de viceprefectul Simion Groza şi
tribunii săi.
La
începutul lunii iunie guvernul maghiar trimise asupra Apusenilor o
adevărată expediţie de exterminare, cu însărcinarea de-a distruge
taberele româneşti şi de-a institui blocada
munţilor. Spre deosebire de cele patru expediţii anterioare, trupa
locotenent-colonelului Farkas Kemeny, numărând în jur de 4000 de soldaţi
cu tunuri şi aruncătoare de proiectile incendiare, pătrunse în Zărand
dinspre Deva. În 3 iunie ajunse la Brad, iar de aici porni spre Abrud. La Buceş,
viceprefectul Groza nu putu rezista decât puţin timp. După trecerea
armatei, el reocupă defileul, înfrânse mai multe companii de honvezi,
capturând în decurs de o săptămână peste 40 de care cu provizii. În
zilele următoare luptele s-au purtat adânc în munţi, culminând în ziua
de 15 iulie la Abrud, unde românii repurtară o mare victorie. Două săptămâni mai târziu a avut loc lupta de la Fântânele, ultima în şirul bătăliilor date în cursul Revoluţiei şi care s-a sfârşit cu victoria oastei populare din munţi.
În
săptămânile următoare au fost iniţiate noi tratative, dar fără vreun
succes, deoarece fruntaşii revoluţiei maghiare, Kossuth însuşi, nu
puteau concepe existenţa şi afirmarea românilor ca naţiune politică.
Când, la sfârşitul lunii iulie 1849, strâmtoraţi de cursul
evenimentelor, se arătară în sfârşit de acord şi îl rugară pe Bălcescu
să mijlocească înţelegerea, a fost prea târziu.
[i] Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în „Tribuna poporului” de la Arad.
BIBLIOGRAFIE
1) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu