Un scurt istoric al Bisericii

Text preluat dintr-un documentalcătuit de părintele Virgil Perian, preotul paroh al bisericii în perioada1924-1972,cel în timpul căruia s-a zidit biserica.

,,Biserica Ortodoxă Română din Brad estesituată în strada Cloșca, nr.11 pe o colină, în cimitirul ortodox, în partea deest a orașului Brad, și cu o perspectivă largă peste întreg orașul, ca și pestemajoritatea cătunelor aparținătoare celor două parohii ortodoxe. Centrulorașului are altitudinea de 283 m, iar Biserica 293 m.

Construcțiadin cărămidă a acestei Biserici s-a început la 21 iulie 1926, dupa ce s-ademolat vechea Biserică de zid, care a fost pe aceeași fundație, sub păstorireași osîrduirea preotului – paroh Perian Virgil și s-a contiunat din anul 1930începînd și sub păstorirea preotului – paroh Indrei Ioan, terminându-se abia înanul 1933. Când s-a început edificarea ei, parohia nu dispunea de nici un bangata, totuși până la terminarea ei s-au cheltuit lei 4.000.000, sumă care s-acolectat cu foarte mari eforturi și greutăți, din care lei 2.500.000 de laenoriașii parohiei și prin multe colecte și pantahuse lansate în țară și de lacreștinii ortodocși români din S.U.A. și lei 1.500.000 de la fosta societate aMinelor de aur din localitate, care a pictat-o și a completat aranjamentul eiintern.

Întretimp a necesitat reparații la exterior, ca înlocuirea tablei zincate de pecupolă și cele patru turnulețe, repararea acoperișului de țiglă solzi șitencuirea ei.

Inițialstiulul ei arhitectonic a fost cel simplu, specific bisericilor din Ardeal. Se planificaseadică construirea unei Biserici mai mari, decât cea veche, dreptunghiulară, păstrându-seturla ei veche de curând renovată. Pe parcurs i s-a ridicat o cupolă și s-ademolat turla, care nu mai corespundea, construindu-se în locul ei un cafasîncadrat de două turnulețe. Deasemenea s-au mai adăugat de o parte și de alta aaltarului două turnulețe mai mici, sub care s-au amenajat proscomidiarul șidiaconarul. Tot la exterior i s-a mai adăugat, la intrare, un pridvor deschiscu arcade în semicercuri sprijinite pe coloane rotunde și cu capiteluri simpledin gips. Acesta este motivul pentru care această Biserică nu prezintă un stilarhitectonic unitar, dar cu modificările făcute se apropie de stilulBisericilor noastre bizantine.

Între anii 1930-1934 s-a construit, caanexă a acestei Biserici, din cărămidă și planșee de beton armat, la intrareaîn cimitir, deci implicit și la Biserică, un edificiu cu un etaj și cu o turlă - clopotniță, înstil specific românesc, exclusiv pe cheltuiala Societății Minelor de aur. Acestedificiu cuprinde la parter o locuință pentru îngrijitor cu o cămară, scara deurcare în spirală la etaj și o sală mai mare destinată ședințelor Consiliuluiși Adunării parohiale, sală care aservit provizoriu ca și birouprotopopesc, iar la etaj o sală mai încăpătoare de lectură, cu bibliotecă șiarhivă parohială precum și două camere mai mici și o bucătărie pentru uncântăreț.

Dacă din motivele indicate aceastăBiserică nu prezintă un stil arhitectonic unitar, frumusetea ei se evidențeazăîn interior, prin pictura bizantină în frescă, executată de pictorii din București,foști elevi de-ai lui Costin Petrescu, Bîșcu Dumitru și Mihăilescu Constantin, precumși prin icoanele de valoare artistică de la catapeteasmă, toate în argintcizelat, precum și un potir aurit cu toate anexele lui. De asemenea IuliuGiurgea a fost decretat de Consililul parohial ca cel dintâi binefăcător alBisericii pomenindu-se la toate Sf.Liturghii. În fine, sculptura de lemn poleita catapetesmei, a sfeșnicelor,precum și a candelabrului cu optzeci de brațe șicare a fost donat de Dimitrie D. Feoru din Deva a fost executată de talentatulsculptor bănățean Iuliu Bosioc, fost profesor la Școala de arte și meserii dinBucurești .

Sfințirea provizorie a Bisericii s-afăcut în 14 Octombrie 1934 (Cuv.Paraschiva) iar sfințirea definitivă s-asăvârșit tot la 14 Octombrie în anul 1939 de catre Mitropolitul Ardealului Dr. NicolaeBălan.

Ca obiect de valoare istorică, careconstituie cel mai vechi document scris al parohiei noastre, păstrăm fixată înperetele de miazăzi din exteriorul Bisericii, piatra fundamentală a vechiiBiserici ce s-a demolat, cu următorul cuprins tăiat în piatră, cu literefrumoase chirilice: ‚.Cu ajutorul Tatăului și al Fiului și al Sfântului Duh, s-aufăcut această sfântă Bisearecă întru cinstea Adormirii de Dumnezeu NăscătoareiMariea. Fiind Împărat Iosif al II și Fișpan varmegii Zărand: Maria sa Ladislausși s-a făcut cuosteneala a tot satul : la an: D. 1783. No.2.”

Brad la 25Octombrie 1966

Conduc oficiului parohial,

Prot. stavr. Virgil Perian

paroh

Viaţa părintelui Ilarion Felea

Preotul profesor Ilarion Virgil Felea s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde şi-a luat bacalaureatul. (continuare)

Părintele Arsenie Boca - documentar

Cnejii locali din Ţara Zarandului şi ctitoriile lor

Rostul voievozilor şi cnejilor locali, ca şi în comitatul Hunedoarei, ori într-alte ţinuturi neaoşe româneşti, trebuie căutat şi aici, în preajma cetăţilor regale, unde aveau să presteze anume servicii ... De cetatea Şiria aparţineau oraşele: Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi Băiţa, pe când satele erau împărţite în 8 districte ori scaune: al Cladovei, al Arăneagului, al Ciuciului, al Căpâlnei, al Hălmagiului, al Băii de Criş, al Ribiţei şi al Băiţei,

În fruntea fiecărui district stătea câte un voievod, iar satele le conduceau cnejii. Între voievozii de aici cunoaştem pe Vladislav din Ribiţa între anii 1414-1420, care a clădit biserica din acest sat, împreună cu fraţii săi. Voievod al Băii de Criş între anii 1404-1415 era Bâlea şi fiul său Vasile, care nici nu atărnau de comitele suprem al Zărandului, ci erau supuşi deadreptul comitelui din Timiş. Dintre voievozii cu scaunul în Hălmagiu cunoaştem pe Moga între anii 1448-1451.

Aici, în satele aşezate pe cursul Timişului, Murăşului ori al Crişului Alb, voievozii şi cnejii români şi-au căştigat prin apărarea stăruitoare a cetăţilor regale dreptul de a se închina lui Dumnezeu, după datina străveche a bisericii răsăritene. De fapt, ca şi în Maramureş, unde Mănăstirea din Peri era ctitoria voievozilor Drag şi Baliţă, ca şi în Făgăraş, unde boierul român Stanciu se făcu igumen al Scoreilor, ori în Ţara Haţegului, unde cnejii şi voievozii înălţau biserici şi mănăstiri, nici în ţinutul Aradului şi al Zărandului nu se desfăşura viaţa acestor căpetenii româneşti, fără să lase vreo urmă.

Astfel voievodul Bâlea de pe Crişul Alb a clădit prin anii 1409-1415 cu cele două fete ale sale, Zora (Aurora) şi Vilca (Zina) biserica din Crişcior, care stă până azi, iar voievodul Vasile (Vladislav) din Ribiţa a ridicat la 1414-1415, împreună cu fraţii săi, biserica din comuna aceasta. Alte ştiri nu ne-au mai rămas despre ctitoriile lor, dar au trebuit să mai existe şi pe aiurea. În anul 1444 despotul sârbesc George Brancovici a cedat domeniul cetăţii Şiria lui Ioan Huniade cu dreptul de patronat al bisericilor parohiale din Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi Băiţa şi al tuturor celorlalte biserici şi capele, fie creştine (catolice), fie de ale Românilor, ori unde în cuprinsul cetăţii amintite. Din textul documentului care însoţeşte această cedare se vede clar, că Românii aflători pe teritoriul cetăţii Şiria aveau biserici şi capele, iar cele cinci localităţi menţionate îndeosebi, formând fiecare centrul unui voievodat, vor fi avut biserici mai mari, clădite din piatră

RĂSCOALA LUI HOREA ŞI ŢARA ZĂRANDULUI

Răscoala de la 1784 a lui Horea este prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar, de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelaşi timp şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania.

Plasată în cadrul larg al istoriei generale, răscoala se produce într-un răstimp de mari eforturi de regenerare a vechiului regim, dar şi de mari răsturnări revoluţionare. Ne găsim în timpul despotismelor luminate, după revoluţia americană şi în preajma revoluţiei franceze, unele reformând, celelalte răsturnând vechea orânduire.

În Zărand primele semne de răscoală le avem pe 28 octombrie 1784 când în târgul săptămânal din Brad, o mare mulţime de oameni adunaţi din satele învecinate îi cer lui Crişan să-i conducă spre Alba Iulia pentru a primi arme. Crişan acceptă conducerea şi-i îndeamnă să-şi trimită mai întâi delegaţii, la 31 octombrie, în biserica din Mesteacăn. Aici el le vorbeşte moţilor despre poruncile aduse în privinţa militarizării şi hotărârea că dacă vor fi împiedicaţi, atunci să se înarmeze şi să pornească pustiirea întregii nobilimi pentru a-şi face singuri dreptate. De fapt ţăranii erau nemulţumiţi pentru că, de la Viena, li se promisese eliberarea din iobăgie celor care se vor înscrie în armată. Însă nobilimea locală le refuzase acest drept deoarece în felul acesta nu mai era cine să lucreze pământul. În biserica de lemn din satul Mesteacăn, de lângă Baia de Criş, iobagii adunaţi jurară cu toţii pe crucea primită de la Horea de la împărat să se îndrepte către Alba Iulia spre împlinirea noii porunci a conscripţiei militare, pentru a primi arme şi a fi scutiţi de sarcinile iobăgiei. Alături de Crişan, la Mesteacăn, au fost şi căpitanii săi George Marcu şi Adam George din Crişcior. Alţi căpitani pe care i-a avut Crişan în timpul desfăşurării răscoalei au fost: Toma Berna din satul Vaca, Ioan Faur din Tomnatic şi Micula Bibarţ din Blăjeni. Spre sfârşitul adunării hotărâră să se reîntâlnească, pregătiţi de drum, a doua zi, în satul Curechiu.

Aflând de declanşarea răscoalei, vicecomitele Zărandului, Ştefan Hollaky, aflat la curtea nobiliară de la Hălmăgel trimite câţiva soldaţi însoţiţi de călăuza Petru Cara din Crişcior, cu scopul să-i liniştească pe ţăranii adunaţi şi să prindă pe căpeteniile lor.

În seara zilei de 1 noiembrie moţii s-au strâns în satul Curechiu. Erau aşa de mulţi încât nu mai încăpeau în sat. Garda slujbaşilor comitatenşi ajunse aici noaptea, iar Crişan fu salvat în ultimul moment. Cei doi subalterni ai vicecomitelui şi gornicul care-l trădase pe Crişan pieriră de mâna ţăranilor.

În dimineaţa zilei de 2 noiembrie Crişan prezidă la Curechiu a doua adunare populară din Zărand, înfăţişând din nou, mulţimii porunca imperială pe care o mai arătase la Mesteacăn şi pe care susţinea că o primise de la Horea, repetând îndemnul plecării spre Alba Iulia. Apoi plecă cu cetele ţărăneşti spre curţile nobilimii. Neavând vreun program precis stabilit, mişcarea a izbucnit spontan, ca orice răscoală ţărănească. Ceata lui Crişan se îndreptă apoi spre Crişcior. Nobilimea de aici, luată pe neaşteptate, unii reuşiră să fugă să se ascundă. Mulţi căzură însă victime furiei dezlănţuite. Familia Kristyori, cea mai lovită, lăsă în urmă mai multe văduve şi orfani. Andrei Kristyori fu ucis şi el şi soţia lui, cu două fiice. Fură ucişi Adam, Toma, Samuel, Ioan, Gabriel Kristyori, văduva lui Mihail Kristyori cu un fiu şi o fiică. Fu ucis apoi judele nobililor Mihail Pakot, de asemenea soţia preotului reformat Andrei Jancso cu două fiice. Numărul victimelor se ridică la 17. pe fiica lui Mihail Pakot, Apolonia, o botezară mai întâi în credinţa ortodoxă şi apoi preotul Constantin, numit Popa Costan o cunună cu Ion Sârbu, fecior iobag din Crişcior.

De la Crişcior cetele se îndreaptă asupra curţilor nobiliare de la Brad, trimiţând totodată de-a lungul Crişului Alb, în jos, emisari prin sate pentru a convoca adunări populare şi a-i îndemna pe locuitori la răscoală. Pe urmele lor coboară valea Crişului cetele lui Crişan. În 3 noiembrie una dintre ele atacă curţile din Ribiţa, unde nobilii retraşi în casa fostului perceptor comitatens Iosif Ribiczei se apără cu focuri de armă. Din ceata lui Crişan cad cu acest prilej 7 oameni, fapt ce i-a determinat pe răsculaţi, după obţinerea victoriei, să incendieze 24 de case nobiliare, lăsând neatinsă doar clădirea casieriei imperiale. În ziua următoare ard curţile şi se împart bunurile domeniului contelui Francisc Gyulai din Lunca şi Trestia şi ale lui Iosif Bethlen din Baia de Criş. În 4 noiembrie răsculaţii pătrund în părţile de mijloc ale Zărandului, unde pradă şi distrug curţile nobiliare din localităţile Ociu, Luncoiul de Jos, Hălmăgel şi Ţărmure. La Ociu cetele locale, conduse de către căpitanul Ilie Dăncuţ, distrug curtea vicecomitelui Ştefan Hollaky. În 5 noiembrie o soartă identică avură curţile din Hălmagiu, Sălişte, Aciua, Aciuţa, Tomeşti şi Pleşcuţa. De la Vârfuri către Arad răscoala îşi pierde din intensitate deoarece numărul nobililor era mai mic. Răscoala se extinde şi în judeţul Bihor. Cete de răsculaţi s-au îndreptat spre Valea Mureşului unde atacă Şoimoşul, apoi prin Radna doreau să atace Aradul. Vicecomitele Zărandului Ştefan Hollaky cere autorităţilor de la Buda şi Viena să trimită armata pentru reprimarea răscoalei. Cum acest lucru întârzie răscoala se extinde până în părţile de mijloc a Transilvaniei.

Guvernul de la Sibiu încearcă să încheie armistiţiu cu răsculaţii. La 16 noiembrie sosi la Brad doctorul Ioan Molnar Piuariu. În Valea Brad îl întâlneşte pe Crişan şi îl întreabă:

- Pentru ce v-aţi răsculat?

Crişan răspunse:

- Pentru că împăratul a promis să ne facă militari, să ne dea arme, iară domnii n-au vrut. Pentru că nu mai vrem să fim iobagi, ... pentru greul vieţii şi toate opăcirile ce le-am îndurat, fără ca să merităm asta ... Pentru dările multe şi tot necazul ... Ţăranii mai cereau înlocuirea dregătorilor nobili locali prin dregători germani imperiali, desfiinţarea în ţinut a sistemului arenzilor particulare şi eliberarea iobagilor luaţi în captivitate în timpul răscoalei. Armistiţiul se încheie la 17 noiembrie la Brad în prezenţa unei mari mulţimi de ţărani şi a unui reprezentant din fiecare sat din ţinutul Crişului.

Drept urmare Crişan dizolvă oastea ţărănească din Zărand ordonând întoarcerea ţăranilor la casele lor, unde să aştepte însă pregătiţi oricând pentru începerea luptei. În scurt timp însă fruntaşii răscoalei şi-au dat seama că li s-au făcut promisiuni fără acoperire drept pentru care au încercat să ridice din nou poporul.

Între timp autorităţile de la Viena află despre declanşarea răscoalei şi ordonă armatei reprimarea ei. Din 21 noiembrie în Transilvania este instituită legea marţială. Autorităţile au drept de judecată sumară şi execuţie pe loc.

Cele dintâi acţiuni ale armatei în Zărand încep la 27 noiembrie sub comanda maiorului Stoianovics, care în fruntea a 300 de soldaţi se îndreaptă spre Hălmagiu cu gândul să pacifice şi să elibereze împrejurimile Bradului. Înştiinţat de pătrunderea în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie a acestui corp expediţionar în Brad, Crişan se îndreptă, în fruntea cetelor răscultate, din nou asupra Zărandului, reuşind să-l înfrângă pe Stoianovics lângă oraş, silindu-l pe urmă să se retragă spre Hălmagiu, unde acesta scăpă doar după ce-i înşelă pe ţărani printr-un fals acord.

După incendiarea cârciumii din Şiria, pe valea Crişului Alb pătrund forţe militare noi.

În paralel însă comisarul Iancovics ordonă trimiterea prin satele răsculate din valea Crişului Alb a unei comisii de pacificare alcătuită dintr-un magistrat comitatens cunoscător al limbii române, un ofiţer şi un protopop, care să recheme pe cei refugiaţi prin păduri şi să înfăptuiască restabilirea ordinii publice. Episcopul Petru Petrovici plecă acum în persoană în districul Hălmagiului „pentru a lumina poporul despre rătăcirea în care se află”. Dintr-o notă informativă ce o trimite la întoarcere la Carloviţ, lui Moise Putnic, aflăm că la începutul lunii decembrie majoritatea ţăranilor din ţinut se aflau ascunşi prin păduri, cu femei şi copii, de unde în condiţiile impunerii asistenţei militare imperiale şi a vremii neprielnice s-au întors la casele lor. În părţile Hălmagiului, Petru Petrovici a stat câteva zile, îndreptându-se apoi prin Baia de Criş, Ribiţa, Ţebea şi Brad, spre Deva. În zilele următoare şi episcopul român din Sibiu, Ghedeon Nichitici, însoţit de această dată de armată înzestrată cu tunuri, venind dinspre Deva, îşi reîncepu apostolatul pacificator prin satele extremităţii estice a Zărandului. Cu concursul locotenent-colonelului Kray reuşi, prin promisiuni şi declaraţii demagogice, să aducă la ascultare şi supunere majoritatea localităţilor. În satul Mihăileni însă acţiunea lor a dat greş, întâmpinând rezistenţa armată a peste 600 de ţărani care în urma unei lupte eroice au fost înfrânţi. Începând din acea zi de 7 decembrie 1784, cu concursul forţelor militare, vechea administraţie nobiliară şi imperială a intrat în drepturi.

În scurt timp răscoala a fost înfrântă. Represiunea însă a continuat, nobilii dezlănţuindu-se cu o cruzime nemaicunoscută asupra locuitorilor, satelor, îndeosebi asupra participanţilor la răscoală, instigatorilor sau chiar asupra celor bănuiţi, cu acest prilej fiind deportate din Zărand în Banat mai multe sute de familii româneşti, cu precădere din localităţile Baia de Criş, Lunca, Mesteacăn, Luncoiu de Jos, Mihăileni, Ribiţa, Ruda, Zdrapţi, Vaca şi Valea Mare. Fiind iarnă şi neputându-se adăposti prin păduri, vinovaţi, nevinovaţi, iobagii căzură cu sutele de mii în mâinile călăilor nobilimii şi, ţinuţi în lanţuri, muriră în temniţe de foame şi de sete sau fură condamnaţi la moarte şi executaţi în mod barbar. Pentru majoritatea ţăranilor rămaşi captivi în iarna şi primăvara anului 1785, sentinţele pronunţate, de această dată sub arbitrajul Curţii din Viena, deşi mai ponderate, au avut acelaşi scop opresor. „Grija” pe care Iosif al II-lea o manifesta pentru iobăgime emana însă din interese economice, fiscale şi politice. Răscoala, deşi nedorită, favoriză condiţii pentru supunerea nobilimii, Curtea din Viena reuşind, într-o bună măsură, s-o constrângă la fidelitate în schimbul înlăturării tumultoasei ameninţări. Împăratul adoptă o atitudine iluministă, recunoscând că ţăranii români din Transilvania aveau motive întemeiate să se răscoale, dar, în virtutea inconsecvenţei spiritului său reformist, califica răzvrătirea ca un act nepermis si culpabil. Considerând că severitatea supune poporul, dar nu-l convinge, Iosif al II-lea se arătă uman. Curtea imperială ordonă atenuarea severităţii pedepselor decretate în primele zile de răscoală şi promise tuturor celor care se liniştesc amnistie. Deoarece reformismul său nu urmărea desfiinţarea feudalităţii, ci doar ameliorarea relaţiilor feudale, conducătorii mişcării populare sunt consideraţi „blestemaţi” şi „nelegiuiţi”, fiind judecaţi, condamnaţi şi executaţi la 28 februarie 1785 la Alba Iulia prin înfrângerea pe roată.

BIBLIOGRAFIE

1) D. Prodan, Răscoala lui Horea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

2) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981

REVOLUŢIA DE LA 1848 ŞI DESFĂŞURAREA EI ÎN ZONA ZĂRANDULUI - AVRAM IANCU ŞI IOAN BUTEANU

Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia a început în Moldova iar de aici s-a extins şi în celelalte regiuni ale ţării, Muntenia apoi Transilvania.

Printre cauzele care au dus la izbucnirea ei am putea aminti contradicţiile social-economice, social-politice şi mai ales naţionale în care se zbătea societatea românească în deceniile 3 şi 5 ale sec. XIX şi care nu puteau fi rezolvate decât pe cale revoluţionară. În Ardeal nobilimea şi majoritatea burgheziei maghiare ce ocupa poziţii dominante în toate domeniile de activitate respingeau revendicările justificate ale naţiunilor nemaghiare şi ale ţărănimii iobage. Dietele din anii 1842 şi 1847, dominate de nobilimea maghiară, ai hotărât: introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, confiscarea pământului de la ţărani şi sporirea obligaţiilor feudale..

În proclamaţia din 25 martie 1848 Simion Bărnuţiu a cerut ca românii şi maghiarii să aibă drepturi egale în Transilvania.

În luna mai 1848 are loc o impresionantă Adunare Naţională pe câmpia din marginea oraşului Blaj, care de atunci se va chema Câmpia Libertăţii, la care participă 40 000 de persoane. Aici se formulează programul în 16 puncte al revoluţiei:

· Independenţa naţiunii române pe baza principiului libertăţii, egalităţii şi frăţiei.

· Reprezentanţi în Dietă proporţional cu numărul românilor.

· Admiterea românilor şi a limbii române în administraţie, justiţie şi armată.

· O adunare naţională generală anuală.

· Independenţa bisericii române

· Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor.

· Libertate industrială şi comercială.

· Desfiinţarea vămilor ce despart Transilvania de Moldova şi Muntenia.

· Şcoli româneşti de toate gradele.

Cererile adunării de la Blaj trimise la Dieta Transilvaniei şi la împăratul de la Viena se întorc fără nici un rezultat. Ba mai mult, în 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit profund pe români. De aceea mişcările revoluţionare se intensifică. Legea desfiinţării iobăgiei, votată la dieta de la Cluj nu se aplică în practică, nobilimea continuând să silească ţăranii la robotă. Sutele de mii de ţărani nu sunt împroprietăriţi, rămânând în vechea dependenţă economică faţă de moşieri. Iar când iobagii se împotriveau erau trimise în sate plutoane de execuţie, care împuşcau oamenii şi distrugeau bunurile acestora.

Faţă de asemenea măsuri represive, faţă de abuzurile şi actele de teroare ale nobilimii, faţă de arestările ordonate de guberniu, populaţia română vedea o singură cale de urmat: înarmarea.

În cea de a treia adunare de la Blaj s-a hotărât ridicarea armată a poporului român. Adunarea aprobă un memoriu adresat Parlamentului din Viena în care se înfăţişa situaţia din Transilvania. Ia fiinţă un comitet naţional restrâns, cu rol de organ executiv al revoluţiei româneşti. Acesta hotărăşte organizarea armată a românilor în 15 legiuni, comandate fiecare de un prefect şi un viceprefect. Cetele revoluţionare erau comandate de tribuni, vicetribuni şi centurioni. După cum observăm revoluţionarii ardeleni erau organizaţi în legiuni, ceea ce aminteşte de legiunile romane din Dacia. Au ales să facă acest lucru deoarece Dacia reprezenta idealul de unitate pe care ei îl urmăreau. Sunt numiţi prefecţi: Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, Petru Dobra, Constantin Roman şi alţii.[i]

Dintre conducătorii revoluţiei de la 1848-1849 doi au fost din zona Zărandului: Avram Iancu şi Ioan Buteanu. Iancu era originar din Vidra de Sus iar Buteanu era din părţile Chioarului. Aceştia au început colaborarea în aprilie 1848 cu prilejul întrunirilor de la Câmpeni şi Abrud pentru elaborarea şi înaintarea unui memoriu care să conţină revendicările românilor.

DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN ZĂRAND

Zărandul a fost organizat ca prefectură aparte sub conducerea lui Ioan Buteanu în postură de prefect al Legiunii a treia. Avram Iancu a primit din partea comitetului naţional comanda Legiunii a XIII-a „Auraria Gemina” şi sarcina apărării Munţilor Apuseni. Aici revolta a început la Zlatna, apoi la 21 octombrie revoluţionarii conduşi de prefectul Buteanu au demarat acţiunea de dezarmare a gărzilor adverse la Baia de Arieş, Roşia, Câmpeni şi Abrud.

În Zărand revolta s-a dezlănţuit în dimineaţa zilei de 28 octombrie, când, între Brad şi satul Mesteacăn locuitorii au pornit asupra proprietarilor de pământ. Drept urmare, în 8 noiembrie, o expediţie de reprimare a revoltei alcătuită din aproape 600 de soldaţi maghiari, înarmaţi cu tunuri, sub comanda maiorului Gal se îndreaptă spre Brad pe valea Crişului Alb. Armata incendiază satele Hălmăgel şi Pleşcuţa. În lupta de la Târnăviţa vor cădea aproximativ 1200 de români. După cucerirea localităţilor Baia de Criş şi Brad oastea maiorului Gal se va retrage spre Arad la 9 noiembrie presărând calea întoarsă cu spânzurători.

Ajutoarele trimise pentru salvarea Zărandului ajunseră aici cu o zi mai târziu. În 10 noiembrie Buteanu se afla la Mihăileni, iar în 13 noiembrie la Brad. Eliberă Baia de Criş şi satele până către Hălmagiu. Atrocităţile duşmanului, dar mai ales mulţimea spânzurătorilor, îi umplu pe moţi de furie.

La scurt timp armatele ungureşti conduse de generalul Bem au invadat Ardealul împresurând Munţii Apuseni în care se retrăseseră 5 din cele 13 legiuni române. Oştile maghiare se angajează în defileuri spre munţii fortificaţi de moţi. În plină iarnă pe când lupta grosului armatei lui Bem cu generalul austriac Puchner era în toi, prin 19 ianuarie 1849, dinspre Arad porneşte spre Hălmagiu o trupă militară sub comanda maiorului Beke, căruia i se alătură un corp de peste 3 500 de secui cu 6 tunuri. Concomitent, o altă expediţie de învăluire fusese plănuită dinspre valea Mureşului spre Zlatna. Armata nemeşilor unguri pornită pe valea Crişului Alb ocupă Hălmagiu – cu toate că pentru apărarea oraşului românii luptaseră eroic. În 20 ianuarie ajung apoi în Baia de Criş, iar peste trei zile la Brad, de unde organizează expediţii de pradă asupra satelor din împrejurimi. Cetele românilor îi hărţuiesc neîncetat, dar fără a putea angaja o luptă de amploare. Sub impresia celor discutate la Zlatna, în condiţiile terorii pe care duşmanii o dezlănţuiră asupra populaţiei, prefectul Buteanu, revenit în tabăra de la Buceş, după ce chemă în ajutor legiunea lui Iancu, adresă comandantului ungur un apel prin care încercă să-l convingă că prin lupta lor primejduiau Ungariei atât situaţia internă cât şi independenţa naţională. El îi ceru să înceteze teroarea şi să se retragă din munţi. Proprietarilor unguri din ţinut le promitea siguranţă deplină. Mai mult de teama unui atac de amploare din munţi decât sub impresia scrisorii lui Ioan Buteanu, în zilele următoare secuii, apoi în 17 februarie trupa maiorului Beke părăsiră Zărandul, îndreptându-se spre Deva. În curs de o zi Buteanu reuşi să restabilească ordinea în ţinut. Iancu îi trimise în jur de 460 de puşcaşi. Legiunea din Zărand dispunea la această dată de 600 de puşcaşi şi 3 tunuri de lemn de cireş. Restul luptătorilor erau înarmaţi, ca pe vremea lui Horea, cu lănci şi coase.

Liniştea dură de această dată doar trei zile, căci guvernul maghiar se îndreptă asupra Transilvaniei cu noi unităţi. Ungurii tocmai cuceriseră Blajul, iar la Sibiu se desfăşurau lupte mari când spre Zărand porni o noua armată, 2600 de soldaţi cu 5 tunuri sub comanda maiorului Coloman Csutak. În 20 februarie erau în Hălmagiu, iar a doua zi în Baia de Criş şi Brad. Convinşi de superioritatea forţelor duşmane, Buteanu se retrase iarăşi la Buceş. În prima zi a lunii martie şi această armată plecă spre Deva, unde aveau loc lupte grele. Pe urma lor, mai mult cu scopul de-a învălui frontul de pe Mureş, pătrunseră, o săptămână mai târziu, trupe imperiale considerabile, aflate sub comanda maiorului Cernoievici. Buteanu li se alătură cu 600 de oameni, care rămaseră în ţinut, iar după revenirea armatei austriece s-au îndreptat spre Hălmagiu, de unde, fără a cunoaşte forţa duşmanului, la zvonul că ungurii pătrund iarăşi în munţi, de teama unui atac dinspre Mureş şi fără a fi interesaţi de păstrarea munţilor, imperialii se retraseră la Baia de Criş, iar de aici, în 16 martie, spre Deva. Încercară să-l determine pe Buteanu să-i urmeze. Prefectul însă refuză. A doua zi maiorul Csutak cu oastea sa era din nou la Baia de Criş şi Brad. De aici raportă lui Kossuth „marea victorie”, apoi redezlănţui teroarea, transformând extremitatea estică a Zărandului într-un cimitir pustiu, cu sate prădate şi incendiate şi oameni spânzuraţi.

În tot acest răstimp, pe când Iancu se afla şi el strâmtorat în Munţii Abrudului, Buteanu s-a văzut nevoit să stea în apărare, la Buceş, lipsit de orice posibilitate de a forma o oaste mai numeroasă, armamentul ce-l tot aşteptase de la imperiali rămânând o promisiune deşartă. Asemenea celorlalţi prefecţi şi tribuni, a rămas desigur într-o apărare activă, cetele sale hărţuindu-l neîncetat pe duşman.

Pentru a menţine sub control zona Bradului, guvernul maghiar trimise aici, la sfârşitul lunii martie, un detaşament pus sub comanda maiorului Emeric Hatvani. În 31 martie el incendie satul Ribiţa, iar în zilele următoare altele. În a doua zi a lunii aprilie maiorul Csutak atacă localitatea Luncoiul , pe urmă satele Zdrapţi şi Mihăileni şi încercă, pentru prima dată, dar fără rezultat, să împresoare tabăra lui Buteanu în defileul de la Buceş. Cetele moţilor rezistară eroic şi după o luptă de o oră îi respinse, dar fără a-i putea urmări din lipsa prafului de puşcă şi datorită numărului mic de luptători. În zilele următoare Csutak prădă oraşul Băiţa.

Veştile ce sosiră între timp în munţi îi îmbărbătară din nou pe români. Prefectul Buteanu era înştiinţat despre intenţia imperialilor de-a intra din nou în Transilvania, lui promiţându-i-se un ajutor de circa 2000 de soldaţi, alimente, arme şi muniţie. Ştirea, ce avea să se dovedească doar un zvon, de asemenea presupunerea că ungurii vor fi atacaţi dinspre Mureş îl determinară pe Buteanu să încerce, printr-o supremă sforţare, cu sprijinul unor cete din legiunea lui Iancu, un atac spre Brad. Ofensiva o începu în trei coloane; cele din flanc au fost puse sub comanda tribunilor Clemente Aiudeanu şi Constantin Racoviţă – Viţianu (originar din Muntenia), iar centru a stat sub ascultarea prefectului. Ele au pornit concomitent, în 9 aprilie, dar o ştire că duşmanul tocmai pornise prin munţi să le cadă în spate l-a determinat pe Buteanu să ordone întoarcerea la Buceş. Cum, între timp, cetele tribunului Viţianu înaintaseră mult, ajungând aproape de Brad, n-au mai putut fi rechemate aşa că atacară singure Bradul, intrară în oraş, luptară toată ziua, iar când se văzură împresurate şi fără sprijin, Viţianu ordonă retragerea.

Deznădejdea cuprinse din nou sufletele moţilor. Se aflau singuri, împresuraţi din toate părţile, închişi în munţii lor. Încrederea în imperiali se destrăma treptat. Cu excepţia Apusenilor, Ardealul era ocupat de unguri, Comitetul naţional desfiinţat, conducătorii lui pribegi. Iancu, ceilalţi prefecţi din munţi văd, clar, că trebuie să lupte singuri. Pe de altă parte, primăvara topea nămeţii, deschizând căile de acces spre plaiuri.

În ziua de 6 mai, prin trădarea lui Ioan Dragoş, deputat român originar din Bihor, trimis ca „sol de pace” de Kossuth către revoluţionarii ardeleni, o armată condusă de maiorul ungur Hatvani reuşi să-i i-a prin surprindere pe moţi şi să se apropie pe neaşteptate de Abrud. Încercui în grabă oraşul, reţinând pe aproape toţi fruntaşii români. Printre ei prefecţii Buteanu, Moldovan, Dobra, Boteanu (din Cluj), viceprefectul Nicolae Mureşan, tribunii Boieriu, Andreica, Begnescu, Alexandru Arpadi, Simion Moga, Molnar şi emisarii munteni Adrian şi Racoviţă. A doua zi, când pe dealurile dimprejurul Abrudului îşi făcură apariţia cetele lui Iancu, Hatvani încălcă cuvântul lui Kossuth şi ordonă arestarea lui Buteanu şi Dobra. Curând începu lupta. Moţii atacară năprasnic determinând, după o rezistenţă scurtă, armata lui Hatvani să părăsească în dezordine Adrudul. Scăpată din defileul de la Buceş-Vulcan, trupa se retrase la Brad. În toiul luptei Buteanu încercă de mai multe ori să evadeze dar fără succes. Zadarnice au rămas strădaniile cetelor trimise de Iancu, sub conducerea tribunului Gomboş, de a-l elibera. Legat de un tun, înconjurat de soldaţi, Buteanu ajunse la Brad în 10 mai, spre seară. Fu predat comisarului guvernului şi pus sub pază militară. Cu forţe proaspete, în 15 mai Hatvani porni a doua oară asupra Abrudului, de unde de astă dată abia scăpă cu viaţă, ajungând la Brad în noaptea de 19 mai însoţit de resturi ale unei oşti zdrobite. Urmăriţi îndeaproape de cetele lui Iancu, ungurii părăsiră în dezordine Bradul a doua zi dimineaţa, retrăgându-se spre Hălmagiu, iar de aici mai departe pe valea Crişului spre Sebiş şi Arad. În dimineaţa zilei de 23 mai 1849 se aflau la Iosaş, lângă Gurahonţ. Aici Hatvani ordonă ca prefectul Buteanu să fie spânzurat de craca unei sălcii. Un ţăran din sat, Ioan Coste, fu pus să taie apoi funia şi să-l îngroape lângă drum pe malul drept al Crişului. Alături mai spânzurară pe preotul din Iosaş şi pe primarii din Iosaş şi Iosăşel. Astfel sfârşi conducătorul românilor din Zărand, unul din cei mai de seamă fruntaşi ai revoluţiei române din Transilvania.

Luptele au continuat în munţi şi după moartea lui Buteanu, sarcina apărării Zărandului preluând-o Iancu ajutat de viceprefectul Simion Groza şi tribunii săi.

La începutul lunii iunie guvernul maghiar trimise asupra Apusenilor o adevărată expediţie de exterminare, cu însărcinarea de-a distruge taberele româneşti şi de-a institui blocada munţilor. Spre deosebire de cele patru expediţii anterioare, trupa locotenent-colonelului Farkas Kemeny, numărând în jur de 4000 de soldaţi cu tunuri şi aruncătoare de proiectile incendiare, pătrunse în Zărand dinspre Deva. În 3 iunie ajunse la Brad, iar de aici porni spre Abrud. La Buceş, viceprefectul Groza nu putu rezista decât puţin timp. După trecerea armatei, el reocupă defileul, înfrânse mai multe companii de honvezi, capturând în decurs de o săptămână peste 40 de care cu provizii. În zilele următoare luptele s-au purtat adânc în munţi, culminând în ziua de 15 iulie la Abrud, unde românii repurtară o mare victorie. Două săptămâni mai târziu a avut loc lupta de la Fântânele, ultima în şirul bătăliilor date în cursul Revoluţiei şi care s-a sfârşit cu victoria oastei populare din munţi.

În săptămânile următoare au fost iniţiate noi tratative, dar fără vreun succes, deoarece fruntaşii revoluţiei maghiare, Kossuth însuşi, nu puteau concepe existenţa şi afirmarea românilor ca naţiune politică. Când, la sfârşitul lunii iulie 1849, strâmtoraţi de cursul evenimentelor, se arătară în sfârşit de acord şi îl rugară pe Bălcescu să mijlocească înţelegerea, a fost prea târziu.

---

[i] Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în „Tribuna poporului” de la Arad.

BIBLIOGRAFIE
1) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981

Cuvântul părintelui Letea Alexandru

Sf Impartasanie 1

Asculta mai multe audio diverse


Sf Impartasanie 2

Asculta mai multe audio diverse


Sf Impartasanie 3

Asculta mai multe audio diverse


Tinerii si Biserica

Asculta mai multe audio diverse


Ortodoxie si ortopraxie 1

Asculta mai multe audio diverse


ortodoxie si ortopraxie 2

Asculta mai multe audio diverse